Din munţi coboară-n primăvară
                       Zăpezile când se topesc
                       Dar în izvor nu-i apă clară,
                       Ci plâns de suflet românesc.

                       Nu ştiu când n-am doinit a jale
                       Şi când ne-am veselit puţin,
                       Nici când am chiuit pe vale
                       În răbufniri, când dor, când chin.

                       Nu ştiu de-am zăbovit vre-o dată
                       În roboteala din ogradă
                       Cea de vrăşmaşi înconjurată
                       Şi buni am fost doar de corvoadă.

                       Nu ştiu de am învins vreodată
                       În năvăliri punând pripor
                       Dar satele le-am pus în pripă,
                       Cetăţi zidit-am trecător.

                      Mereu din bruma de sămânţă,
                      Ce--am strâns-o între bătălii
                      Am dat în bocet de Săpânţă,
                      Nemeritate datorii.

                     Şi numai râsul ne-a fost leacul
                     La bucurie şi necaz
                     De bogătaş a râs săracul
                     De arendaş făcut-a haz.
 
                     Când viaţa ia sfârşit în soarţă,
                     Pe-obrazul scofâlcit de chin,
                     Cătăm luminii altă poartă,
                     În zâmbetul de dac. Divin.