Sfărșitul

 Fumând și bând cafeaua, eu știu că într-o seară

 Voi tremura în mână o ultimă o ultimă țigară

 Iar din nectarul veghei, sorbi-voi cu nesaț,

 Apoi voi da în groapă, pământului un zaț.

 Când sufletul, ca fumul se va-nălța spre stele,

 Aș vrea să ducă-n Cosmos și gândurile mele.

 Să ducă-n plin blândețea și grja de ce-i viu,

 Doar n-o fi infinitul în miezul lui pustiu!

 Căci dacă gândul ține de unde de viață

 Și Duhul nu-i topire în condensări de ceață, 

 Ci miez de veșnicie în lumea lui Isus,

 În toată Galaxia și poate și mai sus,

 Secretele luminii vor împleti spirală

 Și timpul va fi viață, conștiință siderală!