Nedumerire.

Să dai din cap ca un tâmpit, vorbind singur pe stradă,

Că târșâiești în infinit prostia-n promenadă.

Mă umflă râsul, merg pe drum, cum din acea maimuță,

S-a născut omul de acum în cap c-o simplă puță.

Îi spui o vorbă, sau mai mult, să-i dai de rostul firii

Și nu pricepe un tumult, din vorbele rostirii.

E-atât de animal sedat, pornit în rumegare,

Întrebi. ”Tu Doamne cui ai dat, Pământul în formare?”

Mai bine alegeai din pești, elită de Planetă,

Ei nu pot ciripi povești, nu pot roti flașnetă,

Mai bine râmele puneai să miște putregaiul,

Decât acești avizi de Rai ce-și numără mălaiul.

Tot mai mulți bani strălucitori, cuvinte mai puține,

Alege totuși muncitori, nu pete de rușine1