Puține pietre pețioase.

Mă las de bârfa omenească știind că nu va fi mai bine.

Un deal, nisip și piatră seacă și doar o mână de rubine.

Aud molozul cum dospește, ori se usucă, ori se udă

Strângând în crăpături de soartă și nestemata cea mai nudă.

Puține pietre prețioase mai dă Pământul stos de sevă,

Puțini într-o mulțime-amorfă, mai moștenesc aceeași Evă.

În legile demult uitate se zbat și pier doar animale,

Mulțime de furnici umane rod trecerile anuale.

Cad secerate sub termite păduri și lunci primind betonul

Ce nu expiră oxigenul și nu produce-n mări planctonul.

Când va seca a vieții hrană, ce vom mai ducem spre copii?

Jertfirea lor pin sucombare în vârful dunelor pustii?

Dăm burții multă prețuire și bogățiilor la fel,

Trăim cu nesimțire clipa sperând în Marele Apel,

Când vor ieși din hău aleșii acelei Rânduieli Divine,

Că cei haini vor prinde Raiul și-n Iad e facerea de bine!