Lăcusta

Cal de iarbă, fără greabăn, o insectă călătoare,

Un schelet de linii frânte făcut parcă din picioare.

Zveltă, capul mic pe-o tijă ca un bold de-mpunsătură

Se așează pe o frunză, toacă tot ce-i vine-n gură.

Singură săltând în ierburi sau purtată-încet de vânt

Ace vid în clorofilă până-ajunge la pământ.

Dacă însă la ospățuri vin surate mi și mii

Holdele își pierd culoarea și dispar de pe câmpii.

În poporu- ochit de foame, ca în fiecare pom

Se termină des merindea de apar lăcuste-om.