Din munți.

Din munți coboară-n Primăvară, zăpezile când se topesc,

Dar în izvor nu-i apă clară, ci plâns din suflet românesc.

Nu știu când n-am doinit a jale și când ne-am veselit puțin

Nici cum am chiuit pe vale , în răbufniri, ba dor, ba chin.

Nu știu de-am zăbovit vre-o dată, în roboteala din ogradă

Mereu de hoți înconjurată și buni am fost doar de corvoadă.

Nu știu de am învins vre-o dată, în năvăliri punând pripor

Dar satele le-am pus în pripă, cetăți zidit-am trecător.

Mereu din bruma de sămânță ce-am strâns-o între bătălii,

Am dat cu bocet de feștanii nemeritate datorii.

Și numai râsul ne-a fost leacul, la bucurie sau necaz,

De bogătaș a râs săracul, de trădători făcut-am haz.

Când viața ia sfîrșit în soartă, pe-obrazul scofâlcit de chin,

Cătăm luminii altă poartă în zâmbetul de dac, divin!