Mă duce gândul...

Mă duce gândul iar spre Eminecu, Titanul limbii noastre în gândire,

Mă mir că cel mai mic, nevolnic clopot, nu are chipul lui ca amintire. 

Și vine un năimit sfidîmd credință, țiganul în odăjdii aurite,

Să se sfințescă oportun, pe clopot, o vrea și moaște după oseminte.

În nici o Carte Sfântă de căință, un Idol, un Satrap n-a primit mirul,

Doar ateiștii erei comuniste își pot permite-n cruce trandafirii.

Ne mor copiii-n foame prin gunoaie și sărcia-i veșnic nod în gât,

Dar ne dau clopot uriaș în plată, chiar profiturii gândului urât.

E simplu, un popor din babe proaste ținut într-o postie legendară,

Se va-nchina de-a pururea la moaște și tot într-o prostie o să moară.

În Lume cibernetica exultă și mintea cea din om cuprinde ere,

Cam ce potență are un român atare să pindă balega în care piere.