Pomu-n rod și omul bun.

Pomul fără rădăcini, fără simț în iz de Plai,

Va sfârși între ciulini, tăvălit de-un vânt Dihai.

Pomul care-aduce roade suge sevă din Pământ,

A hrănit din veci noroade și nu l-am luat de Sfânt.

Omul fără rădăcină, fără stimă de strămoși,

Buruiană de pricină, între slabi și-ntre făloși,

Nu dă Lumii de mâncare, o adună pentru el,

Parvenit din nesimțirea zborului lui Izichel. 

Toate vin din sânul mamei sau din laptele de iapă, 

Cine-a subt savoarea vieții n-are cum să mai priceapă

Că trădarea minții-i slabe face rău celor la fel

Și că rodul său de-o clipă, lasă-n foame blândul miel.

De când Lumea și Pământul, buruiana omenească,

A înnăbușit cuvântul, ”cine poate să trăiască”!.

Cum să răspândești în oameni, bunul simț, egalitate,

Când în zalele de fameni sunt stăjerii din cetate?

Îndulciți la mierea vieții cu trădări nemăsurate.