Un cioban.

Un cioban, în vârf de munte, într-o strung de surcele, 

Mulge oile și cântă, Doina facerii de rele.

Duce hazului necazul, e născut sărac cu duhul,

N-are straie grăitoare, n-are cu privi Văzduhul.

Deși pajiștea exultă universului de flori,

El țși mână mândru turma, fără dor. fără fiori. 

Ăsta este neamul nostru, des părțit de mult de Doină,

De cavalul sau de bucium care sparge orice moină,

Ăsta este-n nălucire omul nostru fără carte ,

Sluga bună-a năvălirii, altor hoarde de departe.

Doamne mulțumescu-ți Ție, că ne stingi pe-acest Pâmânt,

Înaintea alator neamuri fără har, fără cuvânt,

Că ne dai pieirea lină, fără săbii și război.

N-avem cum cu-această minte să mai devenim strigoi.