Moștenirea.

Cum visezi a ta avere, punând mâinile pe piept,

Prostule preaînțelopt?!

Mi de ani demult, învoace , ne-am purtat ca dobitoace,

Muritori în carapace!

Iarba poate fi prenă, are rădăcini și genă

Și sămânța ei perenă. 

Ardem într-un timp pea iute, trupul tot ni se împute,

Cu averile cusute. 

Doar în stupul de albine se trăiesc zile puține,

Pentru vremea care vine.

Un alt timp, o altă stare, sacrificiul din născare

Și albina nu mai moare.

Omul, viață-n Univers, a trăit mai mult pervers,

Doar în pofte fără sens!