Florile răului.

Nu există floare rea, că  „Natura nu ne minte”

Eminescu dintr-o Stea, a rostit aste cuvunte.

Cactușii ca și scaieții din deșert dau vindecare,

Ca și algele din Mare care nu fac mândră floare. 

Bodlaire, în țesutul tainic a văzut un rău în oameni,

Creaturile perene unse,nu culegi ce sameni.

Din obârșia umilă, ba insectă ba reptilă,

Omul s-a trezit de-dată, o maimuță înzestrată.

Cineva din întâmplare, pus-a creier oarecare, 

Dumnezeu sau alți Celești, în tăebace omenești.

Adică în tărtăcuță mult pre mult pentr-o văcuță.

Deci când răul înflorește, totu-i în codă de pește,

Vina nu vine din Iad, ci din mintea fără vad,

A primatelor obscure, învățate ca să fure. 

Floarea răului răsare, acceptată ca o floare,

Din arginți de Iude pure, învășate ca să fure.

Javre fără de părănți ce visează a fi sfinți.