Ceață.

A înflorit iar liliacul o Primăvară fără sens,

Din întunericul de peșteri mai ies emisii de covid,

Alți lilieci, ce nu văd floarea, seniul cerului imens.

Un timp infim ce scapă veacul, în suma anului valid.

Pe undeva printre Eterui, s-a pus sămânță de peire,

Sau decimare fără număr printre primatele cu glas,

E cumpănă în anotimpuri pentru un gros de Omenire 

Ce seacă forțele Planetei, ce am avut c-a mai rămas?

Cei care cred că doar Pământul, e un buric un Univers,

Tirani și slugile științei ce fac luctări fără credință,

Nu știu că sunt legași în ițe de bolta cerului imens,

Și trecători prin firul vieții, nu vor trăi în neființă?

Prin Facere în multe feluri, din lut sau fulgere Celeste,

Omul a  construit Cetate, omul a cucerit Pământul,

Dar vine vremea, apogeul a ce a fost și nu mai este,

Destinul lui e infinitul, chiar dacă-l va primi mormântul!