Uscăciunea minții noastre.

Seceta usucă Terra, vulcani vechi și focuri noi,

Undeva plouă cu bombe aruncate de-un Strigoi,

Cu trotil se stinge aer, se respiră tot mai greu,

Nu au zeii de-a mai face, habitat cu Prometeu.

Acolo unde Titanul a dat focul Omenirii,

Se omoară-n silă oameni în uciderea iubirii.

Nu-i destul țintim Sfârșitul, parcă Diavolul conduce,

Că Satiri Lumii noastre dau prost Legi deja caduce.

După sexul animalic între inși de-același gen,

S-au admis beții de droguri, mai adânc ș mai obscen.

În birouri de demență, se prevede altă hrană,

Pentru creiere active pentru omeni ce-aduc mană,

Cineva din altă Lume ne stâlcește în gândire,

C-a s-ajungem iar maimuțe, nevolnică revenire.

Da am populat Planeta peste Porunca divină,

Cine a stârnit excesul in instinct de sex și vină?

Omenirea va să piară ca o mare de lăcuste,

Rapace, neștiutoare iar în grotele lacustre.

Vor rămâne în cupole cei ce vor crea știință,

Omul e în Univers încă importatntă ființă.

Marea masă de anevră a Ciracilor de-acum,

Va pierii în veselie, duhul lor rămâne scrum.