Fabula pieiri.

Toată Lumea e nebună cea cu grai și fără grai,

Fiecare viețuiește să mai prindă-un colț de Plai!

Să reziste veșniciei, Universului fecund,

Deși suntem pe Planetă, doar semințe-n colb de prud.

Deci Viața e nebună aciuată pe Pământ,

Absolut din întâmplare suferind un legământ.

Nu-i al nostru, l-a dat Cerul, într-o virgulă de timp,

Voia facerilor noastre n-a venit dintr-un Olimp.

Nici din Dumnezei cu chipuri aburi veșnici fără plimb.

La-început închinăciunea a stat în Lumina Lunii,

Primitivele popoare i-au jertfit copii genunii,

Cei mai  tari din întâmplare s-au apropiat de Soare.

Cultul lor din dominare au ucis atâtea fiare! 
În mișcări necunoscute, între turmele de ciute,

Cerbii se prefac stăpâni, cu femele cât mai mule,

Dar când vin feline crude fug și-n urma lor ca hrană,

Rămân pui fără de soartă șipetele se destramă.

Cea-i creat pe Lume Doamne, doar o Junglă pentru Hrană? 

Pentru ce o rugăciune într-o într-o necinstită Stană? 

Sigur chiar creata-i omul pentru spre Imnesul Paradis, 

Sau îți rîzi de Velnicie. Ece homo! Quo Vadis?