Nu-i

La o margine de sat, un bătrân, mai treaz, mai beat,

Plimbă pașii a pustiu, către propriul lui sicriu.

N-are drumuri, n-are stare, dar dă totuși din picioare,

N-are doruri, n-are chin, și-a făcut un baldachin

Și se dă din jos în sus, lumea ce-o avea de spus?

Și se dă din zi în noapte, fără chipuri dragi și șoapte.

Noaptea-întreabă stelele, care-i sunt belele,

Ziua-întreabă mândrul soare, cu călduri rătăcitoare,

Dacă umbra lui se vede, pe pământ cu iarbă verde.

Umbra ta o văd, în fine, răii , de le-ai făcut bine,

Dar nu-n semne de iubire, nici gânduri de pomenire,

Ci-s sudalme fel și fel, ce-a făcut, cine-a fost el?

C-ai trăit mereu cu milă, pentru cel ce iscă silă, 

Ai iertat și-ai înghițit, crestătură de cuțit,

Pietre-n trup de ponegrire și nici semn de mulțumire.

Pentru asta vrei să ști, de pădurea va jeli,

După-un hoit căzut în hăuri, fără țipăt și ecouri,

După-o searbădă poveste, care-a fost și nu mai este?