Invidia.

Invidia ne cheamă, invidia ne cere să dărâmăm clădirea urcată cu sodoare,

Îl pune pe netotul cel fără de putere, puterea minții sale să dea cu crucea-n Soare.

Nu-i pricăjit pe lume să nu viseze forță, ca David să răpună un fel de Goliat, 

Nu-i prost ce-n rătăcire să frigă a lui torță să nu se creadă sincer cu Dracu aliat.

Întotdeauna însă în curgere de apă, curată sau murdară, doar pietrele rămân.

Întotdeauna-n veacuri cu sabie sau sapă, viața și-a dus cursul în stilul ei bătrîn.

Blesuemul pe Planetă nu l-a adus văzduhul, ci Zeii cu sandale călcând pe prund mănos,

De-aceia Omenirea stă-n cei săraci cu Duhul, rumegători de vorbe și fără de folos.

Eu simt trecând pe stradă invidia nativă, cum poate-învățătorul să fie-atît de sfânt.

Când poftele trăiri-s o simplă recdivă, a vieții trecătoare pierdută în mormânt.

Nu poți cuprinde Totul cu mintea ta puțină, nu te ajută școala vieții prin boscheți.

Nu poți freca bastonul și nici o limuzină, să intri-n slava Lumii, poet între poeți.

Poeții doar visează cuvnte potrivite, dar cel ce miezuiește un viitor de vis,

Este făuritorul de faceri nerostite, ce duce Omenirea în rai sauu în Abis.