Nu vreau...

Nu voi să mor cu mintea-într-o cutie, mi-a dat un Dumnezeu gândire vie,

Cât mai respir aș respira știință, să dau în troglodiți fioruri și conștiință.

Sunt oamenii din peșteri împinși către lumină, de propia lor foame, de  propria lor vină.

În șirul de prefaceri ca să ajungem culți cunoașterea fost hulă-n instinctul celor celor mulți.

Răul în Lumea noastră mai are rădăcini, ca buruiana-n holdă și vechii mărăcini.

Dar noi vornim de oameni ca racilă ostilă, mulțime de primate fără puseu de milă.

Deci peștele cel mare ănghite pe cel mic și peștele cel mare gândește prin buric.

Nu ai să vezi rechinii în agresivul lor, să ierte în oceane cuprinsul lui popor.

Dar pe Pământ e lege și-atâtea animale, își mestecă mâncarea fără să facă jale.

Coar omul, animalul dotat greșit cu grai, distruge cu obidă, strămăsul nostru Rai.

Că Raiul se trăiește, aici pe-acestă glie, shimbând ăn generații cam ce am vrea să fie.

Iluzia că mortul va mai trăi o sagă stă în arginții celor obișnuiți cu șpagă,

Nici cei tirani de taină, nici preoți nici profeți nu vor vedea Iisussul în Lumea celor drepți.

 Care-i geneza, omul, făcut ca chip de lut? Calculator în creier  așa s-a  conceput,

Un cap pe o maimuță ca vie energie, metabolism de mațe prin hrană să-l susție,

Când hoitul nu mai poate se face întuneric, cam cum ai trage heblul și Internetul moare,

Și totuși duhu-i undă ce crește Universul, va rătăcii în stele, acesta esre versul.

Dar duhul ce străbate în spații siderale nu-i mintea cea puțină ce fierbe doar sarmale.