Oare?

Oare, gândurile mele,

Vor crea-n văzduh inele,

Pentru cei ce nu gândesc?

Oare facerea de bine,

Le va mulge sânge-n vine,

Celor cu obraz porcesc?

Oare, omul de-omenie,

Poate fi băgat în glie,

Cu regretul omenesc?

Oare, hoții și bandiții,

Își vor pierde-n gloduri dinții,

În travaliul diavolesc?

Oare, cei ce conduc lumea,

Vor pricepe care-i culmea,

Proniei, din dar ceresc.

         Stăm

Un ostaș stingher, gol în suflet și în minte,

Stă-n gheretă la palat.

Un țăran stingher, gol în suflet și în  minte,

Stă la margine de hat.

Un pălmaș stingher, gol în suflet și în minte,

Stă în șanțul nelucrat.

Un patron stingher, gol în suflet și în minte,

Stă pe banii de furat.

Un primar stingher, fără suflet, fără minte,

Stă cocoș pe gard de sat.

Un ales stingher, gol în suflet, fără minte,

Stă și doarme în Senat.

Un pisic stingher,fără suflet, gol în minte,

Stă-n ecran neîncetat.

Un popor stingher supt de suflet și de minte,

Stă pe un pământ secat. 

                          Dezinformarea

      Filmul documentar ”Dezinformarea”, având ca personaj principal pe generalul trădător de neam și țară, Pacepa este la rândul lui o GOGONATĂ DEZINFORMARE. Pe cine să mai crezi? Încrede-te în mintea și judecata ta, dacă o ai, dacă nu pricepi, e mai bine să taci din gură.

       Indiferent de regimul politic, țara nu se vinde, nu se trădează. Un copil de bun simț, dacă vede o scenă perversă între părinți se duce cu ea în mormânt, nu se apucă să trâmbițeze. Dacă ești om și nu-ți convine ceva ieși din sistem, nu cauți să te umpli de bani. Pacepa a devenit și agent american încă de la gradul de căpitan. Trădarea lui a adus pagube umane și materiale grele pentru România.

     Am tânjit dupșiă americani. Ce ne-au adus? Miliarde pierdute cu Bektel, o bază militară și un scut antirachetă. Nici ciocolată, nici gumă de mestecat.

                  Pe baltă

Pe baltă cântă o broscuță o simfonie fără fler,

Pe-o frunză dintr-un snop de nufăr, cu floarea galbenă spre cer.

Ea verde irizând argintul, cu balonașe-n loc de gât

Și floarea splendidă, un soare pe luciul apei cel urât.

Așa-i făcută lumea asta, ca din noroaiele din fund,

Să iasă frumuseți perene, imbold de cuget mai profund.

Dar când cu mâlul pe deasupra, se limpezește apa-n jos,

O vânzoleală de prostie ascunde visul cel frumos.

                       Prințul

S-a născut o beizadea, bucurie în prostime,

Absolut din întâmplare un ovul perfect fertil,

A bufnit în procreare într-un norocos copil,

Și cu sângele albastru și cu viitor de prime.

Că din vorbe nu ies fapte, nu contează la flămânzi,

Ei iau pronia cerească, ori plăcere, ori pedeapsă,

Și se-închină sclavi în faptă, unor viduri de izbânzi,

Chiar când vuietul furtunii, îi îngroapă, îi apasă.

Că din cei cu sânge nobil, ies degeaba mii de prinți,

Nu-i o noutate-n lume nici strigare de slogan,

Dar apar și prinți de pleavă, cu sârmă ghimpată-n minți.

Noi avem un prinț din plebe și borfaș și un golan.

S-a născut fără ursită de-a fi om în senectute,

Aruncat în furtul vieții s-a zbătut oportunist,

A lins tălpile murdare alor cei fără virtute

Și acum conduce țara, ca pilot și ca turist.

                    Furtul

A lua e-n legea firii, e filon de viețuire,

Orișice celulă vie își ia hrana dimprejur,

Își ia aer, își ia apă și mănâncă cu simțire,

Pentru ciclurile-eterne, viitorul ei contur.

A lua e dor de viață și dorinți de propășire,

Specia își duce crucea spre sublimul infinit,

Chiar cu riscul ca din ceruri să vină nenorocire,

Negândind în zbor de ere, iminentul lor sfârșit.

Dintre ființele supuse regulii din univers,

Când o entitate mare o consumă pe cea mică,

Omul e făcut aiurea și hapsân dar și pervers,

Animalul care fură și omoară fără frică.

                        Minciuna

Adevărul ar distruge lumea noastră cea nebună,

Dacă n-ar fi temelie și-armătură de minciună.

Omul nu pricepe viața-n miliarde de ființe

Și se minte în părere cu o seamă de științe.

Când în traiul nostru jalnic, ne îngenunchem în greu,

Inventăm și punem vina pe prea-bunul Dumnezeu.

Ne mint preoți, din vechime, vraci și alte vrăjitoare,

Cartea facerii se-ascunde după străluciri de soare,

Ca să nu vedem curatul genei vieții-n Univers

Și nu-l vom vedea vreodată mâzgălind cuvânt pervers.

Poate este altă viață în atom, în piatră seacă,

Noi ne devorăm de-a valma, ne mințim adânc în clacă,

Ne furăm mințind că legea e sperjur de om bogat,

Cel răpus de adevăruri va fi-n veci de condamnat.

                       Un nou partid, veșnici fripturiști!

   Eu știu că tabletele mele, rareori ajung a fi citite. Dar în lipsa unui jurnal personal, mi-ar plăcea ca peste luni și ani să constat că am avut dreptate. Până acum am avut dreptate.

   S-a lansat un nou partid, P.M.P. Fără fast și fără mare vânzoleală și mi se pare, fără rost. Modestia, dacă nu e vizibil recunoscută, e soră cu prostia. Au luat cuvântul așa zisele personalități care, cu glas moale de pisicuți ce ți se împletesc printre picioare și au tors banalități din Dialectica marxist-leninistă pe o arătură de dreapta. Și-au ales și un mafiot ca președinte. Cică a obținut o căruță de voturi. Cu câte căruțe de mici, sarmale, zahăr, ulei, pui și votcă? Cum a deschis gura a dat damf de bomboane mentolate sau gumă de mestecat, pentru că din cuvinte n-a ciripit nimic.

    Acest partid este mort din naștere sau i-a rămas ombilicul înnodat. N-are slogan. Nu neapărat unul ca cel al U.S.L.,”dreptate pentru noi până la capăt”, dar ceva de cinste și corectitudine, ar fi fost de așteptat. Ideologie, nu. Program economico-social, lipsă.

     Și-au ales ca și P.S.D. un conducător precum cuiul lui Pepelea, de sforile căruia să fie călcată mereu odaia țării în picioare. Precum, o pleiadă de oameni de valoare fac sluj, ca niște cățeluși pe labele din spate și cu limba scoasă în fașa celui mai tembel om politic adus de Dunărea lui Năstase, așa și cei care vor să clădească ceva pe epava lui Băsescu se dau de-o parte și așteaptă Calendele grecești.

     S-au creat filiale în județe, primul fiind Constanța, staful lui Mazăre. Eu din păcate, viețuiesc în acest județ și habar n-am ce băiestruci au pus-o de dreapta. Poate haremul Mamaia.

                       Amintiri din copilărie

Mi-aduc aminte, când copil, uitat de cei ce mă făcură,

Mă învârteam ca într-o șură,

Călcam cărări de deal și hău,

Udam picioarele-n pârău,

Rupeam hățișuri de răsură,

Să înțeleg ce este rău.

Plângeam dorința de părinți, dar ostoiam în blând avânt,

A moșilor, frumos cuvânt,

Ce-și simt în dragoste un rost,

De-a trece zilele de post,

Lăsând urmași pe-acest pământ,

Ei nu mai sunt, dar eu am fost!

Un alt bunic venind din munți, cu traistaplină de alune,

Sosit pentru nepot anume,

Îmi da imboldul de rășină,

Să prind în viață rădăcină,

Și să trăiesc în fapte bune, 

Deochi de bârfă fără vină.

                          Numai

Fierbe țara de frumos, sub putreziciunea-n care,

Hordele venind călare,

Sting a lacului candoare,

În perfidă poluare

Și ne bagă-n negru post!

Cântă glia dor de soare!

Noi crescut-am buruiana, în seminți de nesimțire

Și acum întreaga fire, 

Nu mai poate să se mire,

Că mireasa n-are mire

Și trăim fără de rost.

Unde ești vânt de venire?

Nu mai sunt unde curate, lacuri cu strigări de cer,

Ne-am pitit într-un ugher,

Ne prostim numai cu zer,

Brânza bunului oier,

O cinstim celor ce cer,

Cu stigmatul de om prost.

Leru-i Ler și Leru-i Ler.

                       Manele

Am scris plângând de multe ori, că ni se macină poporul,

Țărani desculți cu cioareci rupți nu ne mai sprijină ogorul.

O șleahtă crudă ni-e stăpână,

Cu trădători din noi de mână.

Nu mai vorbim în limba noastră, vorbește numai internetul,

Prostit-am minți de puritate, adolescenții, tineretu,

Nu mai citim în românește,

Nici iarba-n munți nu ne mai crește.

Pe vremuri când murea un dac, rămas sărac din omenie,

Urmașii lui urcau spre zei, doar rugăciuni de bucurie.

Era trimisul nostru sfânt

Pentru belșugul din pământ.

Azi, dacă moare-un interlop, se-adună toată țigănimea

Și plânge lung televizorul și cerșetorii și prostimea.

Pe tânguială de manele,,

Se duce suflul țării mele!

                        Un răsunet

Omorâți ciocoii noștri, alungați-i pe ai lor!

Este-un cântec fără nume ieșit simplu din folclor.

De ne-am scutura vreo dată de baroni și de prostie,

Am putea clădi cu trudă o eternă Românie.

Am ava și noi copiii, flori de rod în viitor,

Stăpânind în veșnicie un pământ prea roditor.

De-om scăpa de veneticii, de căpușele străine,

Ce ne sug cernoziomul și esențele din vine,

Am putea trăi viața și în muncă și-n plăceri,

Dar avem protipendadă de borfași și ieniceri.

Dintr-o sută de suflare pe meleaguri din Carpați

Șaptezeci sunt vâsc pe ramuri pe ștejarii cei bogați.

Hai să dărâmăm castele și din piatră și din lege,

Omule ți-a dat Zamolxe și puterea de-a alege!

 

                      Dumnezeu este deasupra

      Chiar dacă Dumnezeu, în urma nenumăratelor blesteme se pronunță mai greu asupra pedepsirii criminalilor, hoților, borfașilor și neoamenilor, în concordanță cu justiția mireană, Legea ateistă a compensației se plică cu regularitate. De răul făcut nu poți să fugi necontenit, până la urmă, pedeapsa vine. dacă nu la tine,la urmașii tăi. Toți bogătașii parveniți prin fraudă, furt și înșelăciune, care și-au bătut joc de oamenii săraci, cinstiți și cu bun simț, mai devereme sau mai târziu vor da socoteală.

          Te uiți că mor pe capete beizadele cu mașini scumpe. Pe unii îi lovește justiția, acea justiție fără Dumnezeu care va fi lovită la rândul ei de sentințele pe șpagă. De ce nu ne putem duce viața demn?Demnitatea nu înseamnă munți de bani și destrăbălare, ci cultură, bun simț, altruism și modestie. Ce ție nu-ți place altuia nu-i face! Nu-ți convine ca fiica ta să fie răpită și obligată la „produs”, dar chinui fiicele altora. Nu vrei să fi amenințat, șantajat și furat, dar ceri taxă de protecție, dai bani pe camătă exagerată, furi cât poți și mai ales de la săraci și vrei  ca neamul tău să aibă un viitor în lume?

                        La pescuit

Se leagănă lotca pe valuri ușoare, în jur, clipocește un zvâcnet în șoaptă,

În apele mării pătrunde o noapte cu lungi irizări de prună prea-coaptă.

Se-ntind ondulate ciudatele umbre, cu jocul luminii stropită de stele,

Plutesc în derivă cu firul în apă și mestec gâlceavă-n gândirile mele.

E liniștea mării atât de adâncă, deși vântul cântă o gamă-n surdină,

E clipa eternă când n-ai chef de viață ci doar de plutire-într-un strop de lumină.

Dar noaptea apasă pe umeri de sare și peștele doarme-n adâncuri de jaduri,

Pescuiesc, ca atare, noiane de gânduri, prin viață tai triste, vremelnice vaduri.

                  Omul

Nu focul l-a creat pe om și nici maimuțăreala,

Cuvăntul l-a făcut stăpân,

Ca laptele plăcut din sân,

Și munca și scofala!

Nu trăsnetele ne-au trezit și nici  spor de furtună,

Ci vorbele purtate-n gând,

Ideile păstrând un rând,

Și lucrătura într-un rost, cu patima străbună.

Că între timp nea-am înmulțit și lenea ne-a dat mană

Să fur-găsim la cei mai mici,

Să-i facem harnici inamici,

Să le luăm frumosul muncii, în jungla cea umană,

E mersul Lumii diavolești, când răul e putere,

Să facem din copil un mus,

Dintr-o copilă un produs,

Din sete de avere, că noi avem putere!

 

 

                         Femeia

Femeia-i o ființă gingașă, o felină, icoană în dorința, poetului din noi,

Dar ce părere are de ea, sultanul bălții, cu mantia de râie, un bulbucat broscoi?

Matriarhatul dat-a  putință de tăgadă, ca fiii cei cu puță să răscolească firea

Și mama să își piardă puterea și impulsul, că nașterea divină ne  face rostuirea.

De-atuncea bădăranii cu mușchi dar fără minte, au umilit femeia în chipuri fel de fel,

Au început războaie, au început să fure, femeia au tradus-o în marfă la restel.

Și astăzi lighioane cu suflete pestrițe, cu crima în artere și creier deșucheat,

Fac din femeie curvă și sclavă-n suferință, trăindu-și desfrânarea în garnisit palat.

Ce spune lumea bună, morala celor mari? Că ființele umile sunt pradă la samsari?

Ea tace și profită se umple de arginți, ce mai contează-n lume un miliard de mame?

Ce mai contează sclavii ce vor murii de foame?

                      Rablele și rublele lui Fenechiu.

        Îmi permit să mă exprim liber pe intuiția unui cercetător al relațiilor interumane, un cunoscător al tarelor psihice în adâncimea lor și nu din diploma de la Spiru Haret sau altă universitate particulară care a scos pe bandă rulantă așa ziși ”psihologi”. Îmi permit și să divaghez și să spun și adevărul, pentru că știu că masa ”intelectualității”, inclusiv adunătura de ziariști inculți și rupți de logica ralității, nu să obosesc să citească decât blogurile vedetelor de două paie.

        Multă lume se miră de ancorele lui Fenechiu și de ce este el, un bici al lui Alah, pentru că Dumnezeu nu are. Hai să  vedem! Fenechiu face parte din Troica ce a subvenționat lovitura de stat,  din vara anului trecut. Pe ceilalți doi vă las să-i ghiciți dumneavoastră. subvenționarea s-a făcut cu fonduri Europene, bineînțeles, din Estul Europei.Llabil psihic, incult și răzbunător, omul este un pericol pentru camarila anti- Băsescu, inclusiv pentru parlamentarii plătiți să asigure majoritatea pentru demiterea președintelui.

   Nu cu rablele de transformatoare furate a plătit Fenechiu trădarea națională, ci cu ruble!

                          Viziune

De ce m-aș supăra pe Lume că nu-mi citește delirarea,

Când Lumea  e o baltă-adâncă și poluată cum e marea.

În Marea Neagră, în adâncuri se-așează-o masă puturoasă,

Cam două mii de metri viața e-înlocuită de melasă, 

Iar vietățile subzistă pe-un strat firav de apă clară,

Când mor se putrezesc fatidic în miez de bombă nucleară.

E de ajuns o bulversare a apelor de suprafață,

Ca atmosfera să ajungă la hidrogenul fără viață

Și Bum...! S-a dus planeta noastră cu jumătate de pământ,

Vulcani și ape deopotrivă ne vor trimite la cel Sfânt.

La fel și Lumea decantată în nesimțire și prostie.

Se-așează-n straturi criminale și nu citește poezie.

Ce-i pasă Lumii de viața ce o să vină după noi,

Când își trăiește astăzi clipa și în desfrâu și în nevoi.

Se țin de mână împreună și sclavi și bogătași și regi.

Ce le lipsește? Sigur cartea și darul unei minți întregi.

                       Analfabeții titrați!

    Analfabetul modern este, nu cel care nu știe să scrie și să citească, ci cel care nu știe ce să citească. Își dă cu părerea fără să cunoască, fără să cerceteze, fără să asculte glasul rațiunii pentru că el a fost făcut monstru de la facere și până la răscoacere de banii părinților, unchilor și mătușilor Tamare.

 Nu credeam,deși știam că în sânul intelectualității românești poate fi atâta impostură. De la promovarea elementului muncitoresc,, fără viză de intelect liminal, de către Ceaușescu și camarila nomenclaturistă, până la revărsarea de plagiatori de după revoluție, am strepezit pătura intelectualității cu fel și fel de dubioșenii.

   Mă uit și nu-mi vine să cred că un așa zis profesor universitar nu știe cum ajung la el studenții, ce clase a absolvit și pe ce criterii. Ba știe,  să numere banii părinților de loaze. Oricât partizanat politic i-ar sta în cârcă, dacă ar avea un pic de logică și de bun simț, ar tangenta adevărul. El nu se face că nu știe, ori nu știe ori e cu mâța în sac și toate diplomele lui sunt fals cu iz de șpagă. Câți ca ei?

    Doar sfântul Petre poate garanta că doctoratol lui Bombonel a fost pe bune!  Am văzut destui lectori și profesori, cărora dacă le luai caietul din față, dădeau în bâlbâială. la ce a scos până acum pe piața literelor nu demonstrează nici un pic de valoare de geniu. Doar baliverne citate de pe aici și de pe colea.

              Timpul

Și Tera îți adună gândirile în minte, o entitate vie își are timpul ei,

Noi, trecători prin lume, am pus măsură ceasul, mileniul e măsură, măsură pentru zei.

Pământu își măsoară inteligența-n ere, când vietăți feroce îl seacă la ficați,

Se scutură puternic, bufnește cu vulcanii, îneacă în maree popoare de ratați.

Viața ancestrală, bazată pe celulă, a devenit enormă în devorări de viu,

Când mii de dinozauri, mai grei decât cojocul, amenințau să facă di mlaștină, pustiu,

Zeița cea albastră și-a invocat strămoșii să-i dea o vindecare plouând meteoriți,

S-a repezit ușoară spre-o nouă existență, dar tot cu animale în chip de paraziți.

Azi omul e suprema ființă care roade din cele șapte straturi ce întrețin viața,

Deși i se dă girul de-a fi rațional. Ne-am înmulțit aiurea și-am inventat piața,

Consum, destrăbălare și perforări supreme,

Oare ficatul Terei, mai are ceva vreme?

                         Noi, românii

Noi suntem ai Mioriței și ne tragem din ciobani,

Ne purtăm curați în straie și cuget de mii de ani.

Noi doinim mereu ca frunza, vânturilor din stejari,

Ne-am cinstit mereu ființa din strămoși, să creștem mari.

Noi am păstorit în turme dragoste și dor de plai,

Am fost omenoși într-una și cu mei și cu mălai.

Am trântit o mămîligă și-am stropit-o cu jintiță,

Pentru oaspeții de treabă, pentru orișice ființăț

Dar dușmanii ne-au prins mila și-au venit ca să ne fure,

Am trecut credinței spaima, înfundați într-o pădure.

Dar a timpurilor vreme nimeni n-o rostogolește,

Ci doar soarta care omul în credință o cinstește.

Ne-au călcat și ne-au luat traiul, valuri de străini haini,

Am fugit luând în lână sanctuare de ciulini.

Astăzi din făloase neamuri, au rămas în munți ciopoare

Care tânguiesc declinul, într-un susur de izvoare

Și plătesc în hâdă dijmă piei pentru jefuitori,

Cei veniți din ceea Lume, să se ghiftuiască-n plin,

Din sudoarea românească și să bea al nostru vin.

               Bacalaureatulțigan își

  O adunătură numită națiune, servilă, umilă și incultă, pestriță ca mațele unei bibilici, în care valoarea umană este ca o hârtie  igienică, mai moale sau mai aspră, cu același rezultat, penetrarea degetului, are darul de a băga și a scoate din hazna, fără stoarcere, repere esențiale și intangibile de progres. Noțiunea de ”bacalaureat”, pe românește, maturitate, a căzut în desuet, datorită analfabetismului cronic al maselor, părinți copii și profesori și cu contribuția majoră a clasei politice, oglindă fidelă a prostiei românești, incultă și pusă pe căpătuială împotriva oricărei rațiuni de bun simț.

   Un absolvent de bacalaureat și pe vremea mea era un nobil al cărții, un învingător demn de respect. La vârsta maturității, un tânăr cu acestă diplomă era tratat cu apelativul ”Dumneavoastră”. Exigențele erau atât de mari încât chiar din liceele de anvergură, ieșeau 15-20 de reușiți la suta de absolvenți. Cei cu diplomă se înghesuiau la admitere în facultate, câte 5-10 pe un loc, restul luau drumul școlilor tehnice și nimeni nu rămânea de izbeliște, Fiecare pe propriile posibilități putea să devin om, util social. Bacalaureatul se da cu profesori universitari și conferențiari distribuiți de la Universitățile din țară și în scop de selecție a otele de valorilor. zece erau excepții. Cei mai mulți absolvenți cu media 7-8 erau notorietăți.

    Ultimii ani ai sistemului heirupist-comunist a bulversat iremediabil valorile școlare. F.S.N.-ul, P.D.S.R.-ul, F.S.N.-ul și acum U.S.L.U.-ul au scos la mezat capabilitățile intelectuale, amestecând, pe baza trocului și șpîgii grâul cu neghina.

    Orice țigan își laudă iapa, orice părinte își vrea copilul deștept, dar lasă sucul minții și hărniciei să-i irige inima, nu forța cu perfuzii pecuniare vitalitatea intelectuală, că nu ține! Mai devreme sau mai târziu, paacientul va sucomba în prostie!

De dragoste

                          De dragoste

Când Cupidon țintea cu arcul, o inimă nevinovată,

Și Dragobete punea-n horă câte-un flăcău lângă o fată,

O mică strângere de mână, atingere nevinovată,

În tropăitul lor mirific dansau cu fruntea ridicată.

Își știau pașii din genune și cântecul de la străbuni,

Erau atăt de puri în haine și-n chiote de oameni buni.

Mișcau o roată ancestrală cu toate florile-n cununi,

Le strălucea în chipuri Luna și Soarele lucea minuni.

Când lăutarii strângeau șatra și lucrătura de țambal,

Pe cer trona acel Luceafăr ce ține stelele-n portal

Și tinerii plimbau arome din cântec dulce de caval

La porți umbrite dădeau seamă în pupături, val după val.

Apoi cinsteau lumina zilei cu hărnicie și rușine,

Sfioși își întrebau părinții, ”e potriveală pentru mine?”

Azi satele se-îneacă searbăd într-o mocirlă de manele,

În sindrofii de oameni josnici ce dirijează toate cele,

Copilele se vând necoapte pe băutiră și lovele,

Iar balul e scandal și vrajbă între ciopoarele rebele.

Premoniție

                          Premoniție

      Sper, că viața se scurtează, să nu apuc destrămarea României și pieirea poporului român. Am trăit cu toate vicisitudinile erei comuniste, o viață frumoasă, ca român, urmaș de dac, în cinstea și corectitudinea inocultă de Zamolxe. Bunicul meu și tatăl meu au murit cu zâmbetul pe buze. Eu vreau să mor râzând și cu un pumn de pământ în mână. Stejarul poporului daco-getic, osatura Europei, a putrezit, mâncat de cariile venetice, a ajuns un schelet de crengi cu puțini muguri și se va prăbuși în curând. Noua Ordine Mondială, un monstru care devorează toată planeta creând o junglă umană în care lianele sunt înlocuite de mâini lungi și hrăpărețe, care vor jupui viața de epidermă și conținut.

        În acest haos existențial, România, cu sărăcia și prostia ei este victimă sigură. Cu ce ne putem opune? Cu 5% conștiințe adevărate? Călcăm în picioare de 65 de ani valoarea umană, cultivând buruieni care înnăbușe cultura necesară. Să impui democrația unui popor de iobagi, cu o mare masă de analfabeți și needucați, este o prostie. Turma se stăpânește cu biciul! Să pui proștii, hoții și interlopii să hotărască destinul unei țări este adevărată sinucidere.

        La așa zisa ”Revoluție”, am fost unicat într-o masă de peste 300 de ofițeri din Marina Militară, care aderaseră la genocidul Militaru, după 22 decembrie 1989, fiind singurul care m-am opus, în stradă, cu pieptul în gloanțe, crimelor planificate de mai marii armatei, am căzut victimă democrației. Cei mulți m-au călcat în picioare. Au devenit eroi cei care au murit din prostie și cei care au omorât. Toată viața socială de după 1990 a putrezit pe sângele Iliescian și sub impostura ciracilor săi.

Mai suntem?

                        Mai suntem?

De mii de ani, pământul nostru e tropotit de migratori,

Ne-au infestat în moștenire și ne-au spurcat în sărbători,

Trăit-am numai în bejenii, ascunși în munți și în păduri,

Pe văile de plai, bogate s-au ghiftuit străinii furi.

Și azi trăim aceiași vină, de-a fi venetic scuturați,

De hoți din cele patru vânturi, în mațe pe deplin vărgați.

Am strâns în sate și orașe din drumurile mai ușoare

Adunătură țigănească de îmbuibați fără sudoare.

Cinstim minorități buboase de impostori fără de milă

Și blestemăm într-o prostie o existență prea-umilă.

O țară care-și crește pruncii cu dascăli și părinți creduli

În care legea nesimțirii e exultată de moguli,

În care lenea e virtute și cei cinstiți sunt paria,

Ne vom înnăbuși ființa. Ne moare Doamne Patria.

Vorbe

                       Vorba

Apa e esența vieții, dacă-i limpede și pură,

Vorba e izvor din gânduri și ne iese des din gură.

Dacă apa infestată roade trupurile vii,

Vorbăria mincinoasă ne lovește în copii.

Din cuvintele  puține, tălmăcite de sus puși

Ne trezim plecați în lume, nu plecați ci poate duși.

Cum din apele curate se ivește lujer pur,

Din cuvintele frumoase omul face împrejur,

Armonie socială, dă iubire și speranță,

Hulitorii de precepte fac din om o simplă zdreanță.

Apa susură prin pietre în izvoare-începătoare

Trebuie să ai ureche să pricepi a ei răcoare.

Că la vorbele șoptite sau urlate de netoți,

Au urechile ciulite semințiile de hoți.

Cum bandiții-și dau ocheade și ușor se înțeleg,

Omul cel cinstit s-asculte vorba unui om întreg.

                         Vânzoleală

Unora, ne place viața în tumultul din natură,

Ne-îmbrăcăm în fenomene, cu iubire și cu ură.

Când o fiară te atacă, tinzi să urli ca o fiară,

Să lovești, să dai cu gheara, să iei pușca din cămară.

Dar încet în rațiune, cade liniștea gândirii,

Că nu tu ai făcut legea și instinctele pornirii,

Rostul lumii, rostul firii.

Dacă viscolul te-îneacă și furtuna-ți ia avutul,

Nu blestemul te ajută să revendici începutul,

Ci blândețea existenței într-un tot fără sfârșit,

Nimeni nu primește mită de destin desăvârșit!

A fi om e lucru mare, a gândi dorinți zeiești,

A visa în pas cu timpul, ce ai fost și ce mai ești

E dovadă că gândești!