Doină de ducă.

Din Daci de-am fi coborâtori, cu-o moarte tot suntem datori,

Dar dacii râd al lor apus și spre Zamolxe și Iisus.

De mii de ani pe-acest Pământ, am scris pe pietre de mormânt, 

Cu dalta pietrei care plânge, dar mult mai des am scris cu sânge.

De mii de ani încercuiți doar de dușmani și iezuiți, 

Nr-au trecut ptagul veneticii li am rămas cu multe vicii.

Zburau pe cer mii de prigori, mâncănd albinele din zori,

Să nu mai facă stupul miere, simțeau din prasă o plăcere.

Și ne-am amestecar atât, că ne-am trezit cu foamea-n gât.

Nu foamea lor ci foamea nostră, că le-am dat aur pe fereastră. 

Și din popor din daci rămas câte-un câtun uitat rămas.

Că văile și drumuri proaste, nu sunt cu toate ale nostre.

Pe-acolo nu mai trec români, ci doar hiene de stăpâni.

Nu mai avem de mult popor, pădure coadă de topor,

Ne-am depărtat de cele sfinte și moșul și nepotul minte.

Nu mai avem de mult povești, doar cu nemernici te-întâlnești.