Moto: „ Românul s-a născut poet, deci cam îi place poezia,

                            Oriunde s-ar afla pe Glob în inimă e nostalgia!

Când amintirile te năpădesc, uitate amintiri din viață,

Și vezi ce nu ai vrut să vezi, că și uitarea e o ceață,

Dispare-un nor, un nor firesc, ce va da Soarelui viață,

Și-atunci pricepi orbirea ta, răstălmăciri de conștiință,

Că din fosta trăire-așa, na-i fost îndeplinit ființă.

Ființă-n cuget și simțiri cu grai pierdut în necredință.

Că n-ai iubit ce-i de iubit, n-ai dat în dar recunoștință.

E greu cuvântul ce-l spun eu dar omul nu e Dumnezeu,

E doar o plantă care piere și moare sigur în durere,

Dar tot însemnă miez de pildă, ce ai lăsat într-o oglindă.

 

                    Iubirea ...

Iubirea nu-i o întâmplare, e gândul visului, ardoare,

Iubirea nu-i destrăbălare, un sex făcut din întâmplare.

Poți să iubești sublim o floare, un cățeluș, blând și cuminte,

Sau un cântec oarecare, nu prin ritm ci prin cuvinte.

De iubit iubești părinții sau un prieten devotat.

Poți iubi prin chipuri sfinții, Dragostea nu stă în pat.

Animalice instincte au creat o faună vie,

Au însămânțat Planeta în exces de ce-o să fie.

Feluri multe de semințe să-și păstreze seminția.

Într-o teamă de pieire,  au crescut mereu hormonii,

Asta-i legea viețuirii miliarde de semințe,

Le produc și trandafirii, mișcătoarele ființe/

                  Parșivitate...

Cât de parșiv e omul, omul simplu stors de minte,

Se târăște ca un șarpe și-n colac și înainte.

Omul ce sfințește locul și în poame și în rod,

Pare a-și trăi, trăirea ori ca geniu, ori nerod.

Curioasă-i constatarea că și cei cu multă stare,

Își varsă destăinuirea mămăligii fără sare.

Trăim lumea tot mai rece-a, încălzirilor globale, 

Egoismul ne petrece, n-avem suflet n-avem șale.

Cocârjați de voia sorți, suntem robi unor păreri,

Că aceia cu putere, ne vor alina dureri.

Cei ajunși nu au durere, doar consumul de dispreț,

Omul trăiește și piere, mai devreme fără preț.

               Seceta...

Ce poate spera un om însetat, cu buzele și fața arse de soare,

Un strop de apă din cerul secat, să stingă mirajul, delir de culoare.

Ce poate cere pământul crăpat, din fundul de lacuri secate?

Și om și pământuri același păcat, ne-aduce sfârșit de etate.

Sunt ere trecute, dezastru de verde, ființa Pământului moare,

E timpul gândirii la cel care vede, Să nu mai dăm vina pe Soare! 

               Destin...

Care e Destinul meu? Să scriu să scriu în versuri,

Cu-a acea credință-n Dumnezeu,  în omenești eresuri.

Până când ceața mea din ochi devine întuneric, nu mai am parte de deochi,

Imagini în feeric. când noaptea mă va copleși, acea noapte eternă,

Nu voi mai scrie poezii doar amintire ternă. A unui trup mâncat de viermi,

În galbene pământuri și zborul cugetului meu în spirite de vânturi.

                   Nebunii Lumii...

Nebunii Lumii încă ne omoară și oamenii sunt grâne în pietrele de moară,

Acești morbizi în suflet își vor tainul vieții, chiar dacă știu că mor,

Cum poate-n generații Pământul să respire, când provocăm războaie să nu mai fie Fire?

Ne omorâm ca semeni în scopuri de urgie, Și vrem planeta vieții de-a nu mai fi să fie.

Religiile sfinte, sfințite doar de Iad, ne bagă-n întuneric și-n Haosul cel fad.

Că cine nu gândește precum un Mahomed, e mielul cel de Paște și creștinesc e ied.

Dar seminția Lumii în care noi trăim, duce această viață până la Țintirim.

Și-atunci de ce, netrebnici, neoameni pe Pământ, ucid sămânța gândirii cu avânt.

Că necuprins e timpul și Cosmosul pervers, avem doar o menire de Viu în Univers.

                Ce avem noi românii?

Avem iubire și candoare, respect pentru și animal și floare,

Avem ce au și alții, frumoase peisaje, avem și munți și mare cu uimitoare plaje,

Bogăție în adâncuri, bogăție pe-arătură și avem un suflet mare, fără pizmă, fără ură.

Sus în Munți se cântă Doina, marea-n valuri se răscoală, tot a jale strămoșească fiindcă nu mai facem școală.

Oricine ne vine-n tindă este bine omenit, dar venit-au veneticii tot mereu din Răsărit!

A venit apoi apusul, să ne stoarcă să ne-îndoaie, Am ținut doar o Icoană busuiocul din odaie. Totuși am răzbit prin timpuri, avem oile la Munte și cavalul ne mai cântă, brâna noastră, încă-i multă.

Și avem o Limbă dulce, cea Cerească și eternă, alte neamuri n-au atâta milenară anatemă!

                   Epitaf,

Aș vrea să-și vadă fericirea și cei ce mă vor îngropa pe mine, 

Durerea viitoare aș vrea s-o iau, din vremea care vine,

Dar omul e făcut jumate animal, în vremuri de restriște nu-i călăreț pe cal,

Mai mult umil terestru, în pașii lui mărunți, mai urcă mai coboară pe povârniș de Munți.

Așa-i făcută Lumea mulțime de odrasle cu frâuri ne tocmite, unii se cred chiar oameni alții țin loc de vite.

Așa-i de largă Lumea, atâtea ne cuprinsuri, că șchiopătă-n mizerii și se desparte-în visuri.

Unii vor să creadă că-n micul lor veșmânt sunt corifeii vieții, dar au și ei mormânt.

                              Facere, desfacere... 

Universul în sinea lui simte pofta de viață, printre Stelele de piatră și de foc,

Ține-n Legea existenței și acel activ de viu, pe planete necesare ca să nu fie pustiu.

O celulă nărăvașă miliardelor de Ere, a ajuns ca să gândească într-un creier și-a lui vrere.

Omul e făcut din humă, dar o humă specială, zice-se de Zeii antici, Dumnezeiască putere!

Însă el târât-a viața din moluscă la vertebre și stând în două picioare a ieșit dintre tenebre.

Și sub bolțile de peșteri, o familie un clan au deprins desigur graiul și cuvântul să întrebe.

A depus deplină jertfă, pentru foc și vânătoare, pentru sculele din piatră și săgeți otrăvitoare.

Și de-atunci o luptă-i viața pentru traiul omenesc, împărțit în alte neamuri care-n van se căsăpesc.

Ce vedem acum, distrugeri, se îngroapă om pe om, cu arme sofisticate spre acel Armaghedon.

                 De ce m-aș grăbi...

De ce-aș goni prin mine Timpul, când sunt aproape de sfârșit,

De ce n-aș zăbovi în cuget, Postată pentru infinit?

Să-mi trag în suflet o poiană, oricum Pădurea e imensă,

În iarba umedă de rouă, să cer trăirii o dispensă.

Un an sau doi, ceva lumină să pot a da prin verbul meu,

Încă povața ca mai bună, în scopul unui Dumnezeu.

Răbdare am dar nu ține de mine coboară multe sfere alcaline,

Și oamenii cei buni ca și răi au un Sfârșit pe văi sau pe coline!

Al meu e simplu devotat și tandru, nu-l vreau chiar azi, dar cine știe,

Cum m-m purtat pe valuri în Stihie, Ca să mai scriu încă o poezie.

                   Gluma Facerii umane, o geneză-întortochiată...

De mii de ani de la Făcare, omul-a răspâdit Pământul,

Familii clanuri și popoare s=au aciuat cum bate vântul.

Sunt seminții din neamul Cosmic, cam rătăcite întru Terra,

Distracție în modul comic, că prea rotundă este sfera.

Și s-au prășit atâtea pete , pe suprafața de pământuri,

Ce-au început pe îndelete, să-și caute loc în alte câmpuri.

Așa au început războaie, omul încă-i animal,

Până n-o găsi în ploaie Galaxia unui mal.

La chinezi au stat piticii, capul mare trup plăpând,

Și de-aceea din capricii sunt deștepți în primul rând.

În Egipt venit-au Zeii, , doar ca simpli mesageri,

Erau forțele amiezii, și-au clacat cu-a lor averi.

Noi ieșeam pe atunci din gheață, după aceea Glaciune,

Europa într-o ceață, vedea Soarele minune.

Pe-atunci stăpânea femeia, în deplin Matriarhat.

Și în stupul dat de Geea, erau trântori nu bărbați.

       Luând în considerare semințiile terestre după grupa sanguină, Chinezii A II, Indienii și arabii O.I, și europenii, teutonii și tracii  B.III, ne întrebăm pe noicine din Cosmos ne-a prăsit?

                    Copilărie.

Ce sublim era odată, în copilăria mea, când umblam desculț tăpșane fie vremea bună, rea.

Sărăcia sau nevoia, de când se topea zăpadă, nu stricam încălțăminte nici pe dealuri, nici pe stradă.

Când loveam în dește-o piatră, săream țap într-un picior, dar trecea ușor durerea cu piciorul în izvor.

N-aveam încălțări de vară, mă înfioram pe rouă, Toamna mă frigeam în brumă, cu picioarele-amândouă.

Iarna lunecam zăpada cu opinci și cu șindrilă, am avut bocanci la schiuri când visam la o idilă.

Însă viața mea în visuri, m-a ținut simțind pământul, de desculțul de atuncea, am ajuns să fierb cuvântul.

                    Poema viselor...

Nu toți oamenii visează dacă n-au un scop de cale,

Unii văd în somn menirea îndoielilor de șale,

Frica de veridic, stopul gropii dinainte,

Poate-i bine în trăire să nu fi așa cuminte.

Să îți răzvrătești speranța țelul către infinit,

Să-ți așezi în Lume pașii pentr-un glorios sfârșit.

Chir dacă-n nopțile grele vin coșmaruri în tumult,

Când în zori vine lumina ți dai seama că-s demult.

Și în zboruri de petale când apare dimineața,

Îți dai seama vedeniile-au spart ceața.

Și cu ochii către oare încropești acea speranță,

Că viața fără vise e o găoace goală

Și nu visează viul cei ce n-au fost la școală.

Iar cei săraci cu duhul, au vise mai puține,

Credința îi îmbată, credința îi susține.

Dar ei nu prea adu spectrul luminii, curcubeul,

Nu dau speranță Lumii, în ei trăiește Eul.