De ce m-aș grăbi...

De ce-aș goni prin mine Timpul, când sunt aproape de sfârșit,

De ce n-aș zăbovi în cuget, Postată pentru infinit?

Să-mi trag în suflet o poiană, oricum Pădurea e imensă,

În iarba umedă de rouă, să cer trăirii o dispensă.

Un an sau doi, ceva lumină să pot a da prin verbul meu,

Încă povața ca mai bună, în scopul unui Dumnezeu.

Răbdare am dar nu ține de mine coboară multe sfere alcaline,

Și oamenii cei buni ca și răi au un Sfârșit pe văi sau pe coline!

Al meu e simplu devotat și tandru, nu-l vreau chiar azi, dar cine știe,

Cum m-m purtat pe valuri în Stihie, Ca să mai scriu încă o poezie.