Mi-e dor...

Mi-e dor de foc mocnind în soba de tuci intrând în horn de piatră,

De nopțile fără lumină, doar scânteieri în ochi de vatră,

De patul cu strijeac de paie în care perpeleam dormiri

Alături mame toceau fire și povesteau din amintiri.

Povești de iarnă, cu fantome dansând în fumul de opaiț,

Se depănau în învârtirea de fus cu vârful dat în baiț,

O monotonă mormăială de fir depus forțat în gheme

Și șoapte, prevestind o teamă ce nu sughite și nu geme.

O clacă-n bârfele de ziuă, trecută-n spaimele de noapte,

Cu amintiri de alte vremuri cu vârcolaci și cu strigoi,

Femei ce din copilărie vroiau să vadă dracii goi.

Foiam atâtea spasme-n mine și mă vedeam plutind în Iad, 

Nu venea somnul peste pleoape, nici storul piedicii de fad.

Adorm în vise de poveste doar când sparge șezătoarea

Și fiecare ia cărarea destinului până la ziuă

Și fiecare-și țese pânza și-o bate îndrăcit la piuă.

Apoi cântând îmi coase mama, o cămășuță și ițari,

Câți își aduc aminte oare ce plâns, ce dor i-a făcut mari?