Tristețea Lumiii.

Pe nicăieri în Lume nu este bucurie, fizionomii crispate se uită în Abis,

Vezi morții vii în zâmbet de crispare călătorind aievea sau poate doar în vis. 

Nu cade veselie pe suflete pizmașe, iar râsul lor e hâdul în grad de neființă,

Chiar și maimuța râde firesc în mediu-i jalnic instinct deci nu conștiință,

Dar ea nu știe jocul al celor ce dispar și că-i aproape moartea pieirea lor ca neam,

Cu-atât mai mult în oameni discordia persistă, din lanțul trofic parcă se va usca un ram.

E catastrofa Lumii ca Omul să dispară, creat ca chintesență-n nevoi de Univers,

Dar omul însăși își face viața crudă, se sinucide-n msă pe un Tărâm pervers.

Nu cred că-i o greșeală a Fcerii Divine ca omul pe pământuri să ducă Sfântul Duh,

Dar risipiri de minte în prea multe jivine, ne-împrăștie ca unde pierdute în Văzduh!