Cuvântul,
 La început a fost cuvântul. În amândouă variante filozofice de naştere primordială a gândirii umane, gândirea nu există fără cuvuinte, cea idealistă sau cea materialistă, omul a devenit om la primele articulaţii vocale. Adam a început să comunice cu Eva, prin glas şi nu prin semne sau gudurări instinctive, după ce a muşcat din măr. Omul primitiv a început să comunice cu semenii lui prin sunete guturale, care au devenit cuvinte, întâi substantivele, denumind ceea ce îl înconjoară, apoi verebele care mişcau obiectele, apoi adjectivele care făceau distincţia într fiinţe şi lucruri şi apoi complementele, scuze de amestecul morfologie şi sintaxă, pentru a defini duşmanul sau obiectul incomod sau comod, util.
 Cuvântul l-a făcut pe om o altă fiinţă pe planeta noastră, desprinzându-l de regnul animal. A fost nevoie apoi de matematică, pentru că numărul cuvintelor spuse de om trebuia să intre într-o ecuaţie cu mediul înconjurător. Cu cât numărul de cuvinte, numărul de informaţii devenea mai abundent, cu atât omul devenea mai deştept şi difernţierea între indivizi se făcea tot mai vizibilă, pe baza cunoştinţelor.
    Toate orţnduirile sociale, însă, au etompat prin jocul de mase deşteptăciune. E dureros că astăzi, când cuvântul sau numărul de cuvinte determină geniile şi făuritorii de progres, peste tot în lume, cei cu vocabular redus, deci cu mintea în pioneze determină politici. Cei deştepţi nu au nici-o şansă în faţa valului de incultură şi se resemnează. Cei cu creier scurt dictează, nu pe baza cuvintelor ci pe baza instinctelor, a dispreţului faţă de regulille  convieţuirii umane, făurind şi amplificând o junglă umană.