Nesimțirea.

Nesimțirea, lanț se ține-n hoardele care-au venit,

Peste omenia noastră, din apus, din răsărit.

Ce popor mai poate pune bunul simț pe șuba lui,

Când de-afară, valuri valuri, vagabonzii vin hai-hui.

Minte, fură și înșală, cel bitang fără de țară,

Noi le suportăm duhoarea, mizerabila povară.

Am rămas iobagi în sânge, cu căciula-n frământare,

Ce români mai are țara, să ridice vocea-n zare

Și să urle către lună că ne mâncă vârcolacii,

Să ia buzduganu-n mână să dea furii la toți dracii?

Că nu fură șerbi-românii, nici copiii lor spășiți,

Jefuiesc adânc în codru toți străinii oploșiți.

După ce ne-au luat din minte, cartea și statornicia

Și-au luat patalamale, poleind nimicnicia

Și nici ifose de silă, nici puseuri de rușine

Nu ne scapă de pelagra răului peste mai bine. 

Orice boală nepoftită, te răpune dinafară,

Câți microbi mănâncă sânge omorând această țară?

Un român cu rădăcină-n veacuri pe acest pământ

Nu ajunge la putere, nu ajunge la cuvânt!