Elegie marină...

Când  se deatramă vântul și se topește valul,

Marea e o oglindă, ce se reflectă-n cer,

Doar șoapte-n susur cearcă să liniștească malul,

Liniștea-i prea adâncă și nu mai pot să zbier.

Și dacă vine noaptea cu bolta-i înstelată,

Atîtea stele -n treacăt în depărtări se sting,

E Zarea prea sdâncă încă necercetată,

Ca nuritor, cel jalnic, aș cere să ating,

Îmbălsămarea mării și infinutul bolții,

Cu gândul doar că, sigut dorințele se sting.

Că-ți macină credința și magii și iloții,

Și viața e notocul bătutului în ring.

Că omului nu-i pasă că Marea e-n furtună,

Nici dacă cerul noății cu stelele lui plânge,

El vede doar poftirea și pofta ca cunună,

Sperjurul în ctredință cere șuvoi de sânge!