Cât mai...

Se sparge Ceru-în coburi li cade pe Pământ, de-atâta rea urgie nici Îngeri nu mai sunt.

Ne vin din stratosferă doar schije ucigașe, ne mor senini copiii din marile orașe,

Ce sfernici plini de coarne mai are Dumnezeu, să închidă ochii, că, „Nu-i poporul meu”!

Cum poate-o Tiranie cu un nebun proscris, să-împingă Omenirea spre Marele Abis?

Li alți bolnavi ai Lumii în tronul lor incert, să cânte-n afonie acest funest concert?

Dacă stăpânii  Vieții, nu Zei de-închinăciune, ci cei ce țin la legea ce cere-înțelepciune,

Au hotărât că Terra nu este o planetă de simplu interes, hai ca să ne ucidem că nu avem Eres.

Ne-a scris Apocalipsa Apostolul Ioan, un ucenic de timpuri, cerută an de an,

Și-acum Dumnezeirea cea slabă pe  Pământ acceptă cel supliciu al trecerii-n mormânt.

O ava multe locuri în Iad dar și în Rai, ca oameni să piară chiar dacă poartă grai.

Te uiși cum se ucide viața pe Pământ, și fără rațiune și fără legământ!

Dae să ne fie clară că oamenii țin teza cum că se trag din Cain, aceasta e Geneza!