Circ și pâine. 

Ce poți să-i dai prostimii din Bogăția Lumi, bucata cea de hrană ca să respire încă,

Doar să respire jalea de existență cruntă, că n-o mi duce mintea profundă și adâncă.

Că prostul e-n derivă gândire fără zbucium, legumă umblătoare, în mintea cea săracă, nisipul dă în stâncă.

Că e prostime multă, aglomerări prea mari, ce șterg în conștiințe, filonul existenței, se fabrică maimuțe,

Să se retragă-n Junglă, în starea ancestrală, efortul Omenirii, caduc și fără cauză,

E spre distrus popoare sărace, desigur troglodite cu rații de otravă, pentru tâmpirea lor,

Suntem prea mulți pe Lume și până la Sfârșituri, avem prin excelențe un oarecare spor.

Dar cine oare încă-n cretină judecată vrea să aducă omul la stadiul animal,

Când altul se gândește ca omul să comțină un Spațiu sideral?