Armata română a dat girul vitejiei sale doar prin sacrificiile trupei. Vorbim de armata modernă de după Cuza încoace. La războiul de independenţă, ofiţerii erau galonaţi, spilcuiţi, marea majoritate din burghezia de sorginte străină, profitori de grade, titluiri, bogăţie. La luptele de la Griviţa au dat fudulia pe prostie, omorând prin necunoaşterea zonei mii de soldaţi ţărani şi ofiteri inferiori de sânge românesc.
    În primul Război mondial, comandanţii mari ai armatei, tot ofiţeri de paradă, de baluri şi festine, au trimis trupa în Ardeal cu jumătate de efectiv fără arme, iar cei care aveau puşti, aveau trei gloanţe de puşcă. După dezastrul cunoscut, fii de boieri şi burghezi, comandanţi de unităţi şi Mari unităţi, au fost trecuţi la partea sedentară, ăn frontul de luptă fiind promovaţi ofiţerii adevăraţi. Cum după război "mulţi viteji se arată", după război, ofiţerii eroi, eroi adevăraţi, au fost înlocuiţi la comandă cu profitorii non-combatului.
   În aal doilea Război mondial, ofiţerii români, consiliaţi de nemţi, au dovedit prestanţă. Retragerea ordonată din Basarabia a umilit corpul ofiţerimii. La întoarcerea armelor şi după înfrângerea Germaniei hitleriste, sovieticii au decimat valorile ofiţerimii.Comuniştii au făcut ofiţeri din muncitori, ţărani, ţigani şi alte naţionalităţî,, cu patru sau şapte clase. Din aceştia s-au ridicat generalii anilor şaptezeci-optzeci,care prin nepotism şi oportunism duceau o luptă acerbă cu ofiţerii culţi şi cu personalitate. Erau apreciaţi comandanţii reduşi ca pregătire tactică sau strategică mediocră, dar care excelau în văruirea bordurilor şi creşterea porcilor.