Justiţie oarbă.
    Se spune că justiţia este oarbă. Adică nu se uită la cel pe care îl condamnă, sau se face că nu-l vede. Dacă justiţia ar fi un organism viu şi este prin reprezentanţii săi, admiţând că şi-a pierdut simţul ofactil, ce ne facem cu celelalte simţuri? Oare nu aude, nu miroase, nu pipăie, nu gustă? pe principiul slăbiciunii umane este imposibil ca exponentul individual sau în grup al justiţiei să nu audă zornăitul aurului, să nu pipăie verzişorii, să nu guste icrele negre sau creierul de maimuţă, să nu miroase livezile înflorite în jurul vilelor de lux, sau benzina bolizilor şi iahturilor.
   În orice proces juridic se amestecă personalităţi, cu sau fără personalitate, mincinoşi, laşi, oameni cu verticalitate morală, curajoşi şi cinstiţi. Pe baza prezumţiei de nevinovăţie, o gogoriţă a Sistemului democratic ticăloşit, se bălăcăreşte legea şi dreptatea umană. Singurul principiu valabil în justiţie ar trebui să fie prezumţia de VINOVĂŢIE. Dacă de-a lungul secolelor d convieţuire umană, ar fi funcţionat prezumţia de nevinovăţie, omanirea ar fi fost o junglă în care infractorii ar fi jubilat pe cadavrele oamenilor cu frică de Dumnezeu.Ceea ce se pare că ne aşteaptă până la Apocalipsă. Dacă eşti un om cinstit şi la locul tău, nu mai ieşi pe stradă. Vei fi înjurat, agresat, judecat strâmb, dacă nu accezi la jocurile mafiote sau interlope ale societăţii, jocuri protejate de un sistem coercitiv antiuman. Compromisul este unica şansă de supravieţuire în societatea a cărei filon de funcţionare este diabolicul ban.
   Nu sunt procuror, nici judecător, decţt cu mintea bunului simţ existenţial, deci nu pot emite judecăţi asupra justiţiei, dar ca om pot să mă întreb, cum e posibil? Un prim-ministru a încercat sau a vrut să se sinucidă. Fals total, hapsânii şi laşii nu se sinucid. Laşii pentru a mai apuca ziua de mâine şi hapsânii pentru a mai prinde o clipă de ciugulelă.Ca în toate situaţiile de furt sau delapidare principalul vinovat este umilul paznic. El este forţat, pentru a-şi feri familia de repercursiuni, să mintă, sau să dea dreptate patronului pentru a beneficia de ajutorul acestuia, pentru că el, vrea să trăiască şi să-şi crească copiii.
   În situaţia primului-ministru sinucigaş, cred că povara delaţiuni, o poartă poliţistul care a vrut să execute un mandat. În memoria şi comportamentul lui se ilustrează frica de reprsalii, iubirea de familie şi speranţa de viaţă. Din atitudinea şi acţiunile lui, comparativ cu excesele marelui om din faţa sa, pe baza unei logici formale care cere subiect şi predicat, cuvinte ajutătoare, în virtutea legilor afirmaţiei, negaţiei, negării negaţiei şi terţiului exclus, se deduce că lucrurile nu s-au întâmplat conform declaraţiilor impuse. Să ne închipuim următorul scenariu. Aflaţi faţă în faţă, despărţiţi de un birou, cei doi protagonişti se exprimă, fiecare pe poziţia lui socială, unul arogant şi fără scrupule şi unul timorat şi umil. Cel puternic scoate un pistol dintr-o carte, ceea ce induce premeditarea, cu mâna stângă, o ameninţare la adresa poliţistului.Urma trecerea armei în mâna dreaptă, timp în care, poliţistul, într-un instinct de autoapărare, sare peste birou şi apucă mâna agresorului. Pistolul se descarcă aiurea, în colţul tocului de la uşă, zgâriind sau nu gâtul adversarului. Ulterior se cade la pace şi se mai produc nişte zgârieturi de circumstanţă. Sinuciderea cade în desuet şi toată lumea respiră uşurată. Şi hai să facem un martir, un Lazăr dintr-un cioclu naţional!