Maimuţa.
   Maimuţa, în mediul ei, în libertate, se manifestă aşa cum a învăţat de la strămoşii ei, sare, sesaltă ţipă pe limba ei, se strâmbă. Dacă o pui în faţa unei oglinzi, îşi dă în petic. Are impresia că dincolo de geam se află o altă maimuţă şi strâmbăturile şi ţipetele capătă alt aspect. Are o luptă cu adversarul virtual şi o duce cu toată forţa imbecilităţii sale.
  Ce ne facem cu maimuţele politician care se expandează verbal şi gesticular în faţa unei oglinzi, fără să se vadă pe el şi fără să-şi vadă inamicii. Cine receptează strâmbăturile şi minciunile lor pe unde nevinovate? Desigur alte maimuţe, din acelaş trib de animăluţe fără creier, pe care nu le interesează decât accesul din ce în ce mai abundent la banane portocale şi viermi. Pentru că maimuţele ca şi urmaşii lor, oamenii, sunt omnivore.
    Ce defineşte maimuţa politică, în afară de lăcomie? Creier mic în insuficienţă de cuprindere, decât instinctuală a realităţii, mare poftă de putere cu orice preţ, chiar dacă din cele 10-15 cuvinte care le pricepe face titlu de doctor. Vrea să fie sus şi tare chiar dacă în viaţa lui de 2-3-4 decenii nu a reuşit să bată un cui într-o scândură. Se gudură pe lângă stăpân şi dacă acesta îi dă un deget i se suie pe umari şi apoi i se urcă în cap şi începe să-l ţopăie până-i face creierii piftie.
   Deocamdată poporul român s-a remarcat doar cu doi maimuţoi. Ponta şi Antonescu. Animale de menajerie pe care nu numai Uniunea Europeană nu vrea să-i achiziţioneze, dar şi orice ţară din lumea a treia refuză să-i aclimatizeze în rezervaţiile de primate, de care au atât de multă grijă.