Paradox.

Românul râde când e trist și plânge când îi merge bine,

Își cântă doina ca artist și-apoi se umple de rușine.

El urcă oile în munți, se limpezește-n cer la minte,

Iar când coboară în cei mulți, el fură iar și iarăși minte.

Dă cu peltea în dregători și blestemă viața surdă,

Deși i-a pus nesimțitori, amestecând zerul în urdă.

Românul n-ar fi veșnic prost, de nu l-ar prinde sărăcia,

Să țină câte-un an în post, dar și-a greșit copilăria.