Destăinuire...

Aș mai scrie un poem, dar nu-mi vine să mai scriu,

Am trăit într-un blestem, dar mă cheamă un sicriu.

Despre oameni am tot scris, despre Lună despre astre,

Am pătruns c-un ochi deschis, taina zărilor albastre.

Am văzut cu ambii ochi, tot ce viu a prins Planeta,

M-a oprit câte-un deochi, când mi-a ruginit flașneta.

Omenia m-a sedus chiar prin Legile Sihastre,

Am păcate de nespus, pe pământ și printre astre.

Cele-n autohton s-au dus Cele în Văzduh s-adaste!

Omul minte din dureri, crede c-au venit de sus,

Remușcări... după păreri, chir de-a spus și nu a spus.

Și abia se dumirește când e iminent sfârșitul

Și la popi se spovedește să mai simtă infinitul.