Trecut, prezent și-apoi sfârșit.

Când florile ce cresc în crâng, cu Primăvară se-înconjoară,

Nu pot iubi a doua oară, suspin și plâng, suspin și plâng.

Când iarba crește-in păpădie, ochi gălbui căzuți din soare,

Nu am fior de bucurie, e Cerul trist și e prea mare.

Văd veșnicia-n ceață sumbră și infinitul la sfârșit,

Am îndurat prea multă umbră, că n-am avut ce-ași fi iubit.

Și gata! Ochiul meu se stinge, auzul mi-a ajuns afon,

Nu simt, nimic nu mă atinge, pe năsălie în Amvon.