Tata

     Tata este paria în filozofia vieții, el, săracul nu prea știe în cămin care-s pereții, 

      Crește pui, își vinde blana pentru presupușii fii, care, poate numai mama știe că-s ai lui copii.

      Numai mama pervertește în împricinatul om, speculând-ui interesul pentru-al lui vlăstar de pom.

      Tata rupe din viață și plăceri și curcubeu, bănuind că fii-i-si lasă darul de la Dumnezeu,

       Dar la senectutea vârstei, el constată cu necaz, că copiii lui sunt rodul de schimbare de macaz.

       Care cade-n agonia disperării și pustiei, macină în răzbunare tarele copilărie.

       Ăsta-i tata,nu e tata, ce mi-a dat, ce mi-a luat? Mama însă stabilește, porția de aluat.

       Și copilul crește, crește, ajungând la rând părinte, oare tata -n viața-i vană, i-a călcat pe dinainte,

        Sau a aruncat sămânță, fără grije de trecut, învârtindu-și viața goală dispreț de necunoscut?

         Dar când ai conștiința clară c-ai avut un tată bun, ce-l arunci în grea uitare și-l consideri un nebun?

         Ce decelerări simțit te ajută să fi rău, ca să dai într-o uitare poza de la tatăl tău?