Gâgă Popescu

     Numele Popescu, în stil caragialesc este oarecum cel mai folosit de cei care vor să popească sau să se popească, numele a mii de gâgâlici care își ascund poreclele, de obicei stigmatizante, sub omniprezentul ”escu”. Acest sufix numenal ascunde de obicei o ascundere de identitate impudică sub praporul inocenței sângelui românesc. Foarte mulți indivizi de alte etnii, de origini rușinoase, minunați oportuniști, se pot  da români de viță veche pentru umplerea cămărilor personale.

     Acest popor, îndobitocit de veacuri, de sărăcie și promiscuitate, are deseori puseuri de refulare în fabricarea de eroi, care îndeosebi sunt infractori din punct de vedere al legii, dar vestiți ca luptători anti-sistem. Lașitatea maselor, turme de manevră politică sau de putere care se căciulesc și se prosternează la mai marii zilei, refulează în ofuri de prostie justițiară.

      În tinerețea mea, era la modă o melodie, ”Radu mamei, Radule”. Era o baladă, în memoria unui tâlhar și criminal de ca mai joasă speță, evadat din Închisoarea Aiud, prins și împușcat de jandarmi cam prin locurile în care aviatorul fără scrupule, șofer de sculă imprevizibilă a nenorocit niște oameni. Și l-am făcut și pe ăsta erou.

      Ca om de fotbal, la baza lui, jucător și antrenor, pot să spun că am cunoscut mii de talente de gen Gică Popescu, dar care n-au avut norocul lui. Același noroc care l-a pălit pe vagabondul Victor Ponta de a deveni prim-ministru. Unii dintre ei nu au avut pile, alții s-au apucat de carte pentru a-și făuri un viitor stabil. Gică a fost un mercenar, ahtiat de avere, în țară nu a făcut mare lucru. Pot cere grațierea lui turcii și spaniolii și mai puțin românii, cărora le-a spoliat impozitele.