Copacul.

Un fag bătrân și singur pe povârniș sub creste.

La umbra lui postară o mie de destine,

Cu frunzele în pârguri lăsate către mine,

Foșnește-n vânt regretul: ”iubire nu mai este!”

Cînd tu copil cărarea-o treceai printr-o pădure,

Cu mine, câți frați arbori îți respirau răcoarea.

Acum stingher în ploaie în noduri pierd splendoarea

Mă sperie o râpă. nisipuri să mă fure.

Golaș. brăzdat de șanțuri se micșorează dealul.

În sat pustiul bate pe țigle-n praful vremii.

O forfotă de lume piere-n pământ cu viermii.

Musonul nesimțirii va pustii Ardealul.