Zimbrul,

Zimbrul plaiurilor noastre în trecutul devenirii,

A fost  martorul Puterii unui neam călcat de hoarde,

Rămânând, ca și Zamolxe, uriașul  nemuriri

Și-am rămas români în sânge și în doină și în roade.

Zimbrul nostru mai trăiește încă-n Codru, în poiene,

Se cutremură pământul când pășește pajiștea de iarbă crudă,

Și vestește încă traiul liniștii noastre perene,

Deși vremurile-s crunte, neam înconjurat de ciudă.

Zimbrul ne-a unit poporul, alergat la vânătoare,

Dragoș Vodă în încântare  pre   mirifice pământuri,

Ce erau doar  ale noastre moștenire de splendoare,

 A lăsat în pace Zimbrul, spre iubirea dintre vânturi,

Și-a-început o nouă Țară moștenită din născare.

Zimbrul e totemul nostru, după lupul sacru dacic,

Un popor aceeași soartă, cam de 7000 de ani,

Cucerit cam fără pauze de sălbaticul mai drastic,

Am fost blânzi , am fost acasă, ce nai vor acei dușmani?