Bătrânețe

Stau bătrânește și îmi chinui trupul, să mai hrănească înc-un creier dus

Și nu-mi dau seama de distanța care, mă va  conduce iute spre apus.

Sunt grele hainele pe umerii doar oase, dar inima mai pâlpâie dorințe,

Iar visuri deșucheate de copil, aruncă misticismul în științe. 

Te dai puternic și sfătos în lume și nu pricepi de ce te râd vecinii,

Căci iarba bună își sfârșește spicul, atunci când se usucă mărăcinii.

Ai vrea ca să lungești fuiorul vieții, deși pe furcă nu mai este caer,

Te duci la vraci să-ți vindeci neputința, doar cât cuvântul tău nu-i încă vaier,

Ai vrea să ți a timpului rotire, dar mori la urmă, ca oricare fraier!