Mai sunt șapte zile.

       Marea adunare populară de ieri, eroismul oamenilor adevărați din această Țară a fost o frecție la piciorul de lemn al emanației teleormănene. În corpul acestei adunături politice de toate felurile, sistemul nervos, senzațiile și trăirile, sentimentele și gândirile de esență umană sunt un ghem de noduri nervoase. Le arăți obrazul și ei răsăund cu toaca nesimțirii. De fapt marioneta serviciilor de pretutindeni, inventată și aburcată de interese antiromânești nici nu mai are cale de ocol. Ori la bal, ori la spital! Nu-l vedeți pe Dragnea aproape absent, aproape fantomă, care vorbește după reportofonul din colon pus de alții. Practic nu mă interesează soarta acestui neica nimeni ci soarta miilor de susținători, mâncători de căcat vremelnici și fără coloană care vor devenii în curând viitorii boschetari. Să vezi cu câtă cerbicie pe la posturile ”noastre” se recită poezii de rezistență la evidență  cu creșterea pensiilor și salariilor, cu creștere economică, când de fapt pe fundul sacoșei săracului nu găsești nimic.

      Mai e ceva de făcut? Într-o logică de fier a cuțitelor lungi ar trebui decapitate oficinele slugarnice, de trădare națională, C.C.R., C.N.A., Avocatul Poporului, și Parlamentul, o liotă de nesimțiți. Numai că noi vrem să trăim o democrație reală, o libertate reală, să iertăm greșiților noștri precum și ei în slujba comorilor Iadului ne iartă pe noi. Mă întreb dacă acești ciraci ai impunerii unei voințe anacronice vizavi de legile gândirii, au și ei familii, părinți, frați și surori, mai au în urechi ecoul cântecului de leagăn al mamei lor sau au fost făcuți în palmă și plantați la căldură?

     Sociatatea civilă trebuie să oprescă limuzine, să stea de vorbă cu aleșii nesimțiți ai neamului, omenește sau să-i ia și să-i ducă la mănăstri sau chiar în grote ale urșilor care hibernează insolent și fără griji.