Țara

Românii cică au o țară, cea mai perpetuă povară, pe umeri roși de-al trudei chin,

Samarul care-l duc în spate e piatră neagră de dreptate, crăpată pe neașteptate,

În diamante sfârtecate de venetici, pe apucate, în interesul lor meschin.

Sunt cei care orfani de mamă, cu tată nebăgat în seamă, se leagănă pe baldachin.

Cei care sug sudoarea muncii, ne cumpără și ne vând pruncii, femeilor le dau suspin.

Ce Dumnezeu împarte vrerea, în căpcăuni și  umiliți, le dă escrocilor puterea de-ai gâtui pe cei cinstiți?

Ce lege-a firii gânditoare le dă putere să sugrume și glas și-a simțului vedere și să omoare-atâta lume?

E peste tor prostia chioară a mocofanului cuminte, ce pupă-n cur aristocrații,bandiți haini și fără de minte,

Scursuri umane fără reguli, fără respect, fără credință, ce au ajuns conducătorii poporului în umilință!