Una dintre cauzele situaţiei deplorabile a societăţii româneşti de acum, tratată cu superficialitate de purtătorii de opinii din toate mediile care produc bule sau clăbuci o constituie simbioza între educaţie şi politica de cadre, sau mai nou, managementul resurselor umane a forţelor politice doritoare de putere.
         Cea care îmbolnăveşte drastic organismul progesului social este desigur politica de cadre, criteriile de selectare şi promovare a valorilor sau de ce nu a nonvalorilor. În orice proces natural în comunităţile necuvântătoare, indivizii cei mai puternici şi mai vitali se impun de la sine. Şi în unele comunităţi umane, liderii se impun prin vigoare, competenţă şi curaj. Nu este cazul la noi. Pe timpul dictaturii comuniste au fost impuşi în coducere oameni de factură intelectuală dezolantă, pe principiul sărac, curat şi devotat. Cu toate acestea nici comuniştii nu s-au atins de osatura educaţională a ţării. Au fost toleraţi intelectualii de marcă, producători de valori umane şi materiale, profesori, dascăli şi ingineri şi îndepărtată intelectualitatea politică.Aşa s-a ajuns la un buum intelectual al anilor 60-70 printr-o educaţie riguroasă în familie şcoală şi armată. Când protipendada, burghezia socialistă, provenită din oameni de slabă factură de caracter a început să-şi impună şi să-şi promoveze beizadele,  educaţia, şcoala au luat-o razna. Procesul educaţional postdecembrist a încăput pe mâna fabricanţilor de diplomeşi a mafiei profitoare a vechilor structuri de partid şi de represiune politică. Capitalismul de cumetrie a bulversat total şi aproape iremediabil valorile umane. Oportunişti, şmecheri, furi, escroci au pătrăţit şi mânjit blazonul poporului nostru, specific românesc dar nu prea departe de democraţiile mafiote de la care ne-am inspirat. Dacă am fi continuat cu bun simţ al unei educaţii de valoare socială, religioasă, familială şi şcolară, am fi putut, cu ceea ce ne-au lăsat bunicii şi părinţii noştri după 50 de ani de "hei-rup!", de sacrificii şi lipsuri, de îndârjire revoluţionară, să menţinem o ţară liberă şi independentă, fără datorii, cu posibilităţi de progres nebănuite. Dar putera a fost confiscată, cu sprijinul oficinelor stăine, ameninţate de recesiune, de către marionetele acestora, picmeii minicniciei umane.
          Adio valoare, adio respect, adio bun simţ, adio pricepere şi hărnicie adio viitor luminos!
           Fiecare partid politic ţi-a scos la soare, noroioşii noroiului românesc şi a celui ale altor etnii.

                         Un ţăean despre putere,


             Corifeii democraţiei ar trebui să aibă o problemă cu definirea şi fundamentarea celor trei puteri într-un stat democratic. Dacă puterea executivă şi cea legislativă au oarecum origini democratice, decurgând din votul cetăţenilor, puterea judecătorească poate fi suspectată de autocraţie, mai ales în ţările cum este şi România, aflată într-un îndelung proces de transformări politice şi sociale şi care experimentează, fără un orizont distinct o trnziţie deocheată.
            În acest sens ar fi bine să aruncăm un ochi critic asupra justiţiei de tranziţie, care se comportă ca o forţă intangibilă suspendată deasupra societăţii. Cu toţii dăm vina pe politicieni pentru dezastrul omnipotent al ţării. De fapt canccerul, de-ocamdată beningn care roade în mădularele ţărişoarei nostre are rădăcini în actul de justiţie derulat imediat după decembrie 1989. Întăi a fost acoperirea de către magistrţii compromişi în comunism, prin oportunism deşănţat, a crimelor revoluţiei. Toate legile apărării naţionale şi care punctau lupta armată şi legile internaţionale ale războiului au devenit caduce. Generalii şi ofiţerii vinovaţi de crime şi înainte şi după 22 decembrie 1989, în loc să fie deferiţi justişiei de către Procuratura militară, au progresat în ierarhia militară în conformitate cu voinţa celor care au dat lovitura de stat,, de fapt procurorii mlitari se aflau în aceeaşi culpă cu noul regim.
         Devastarea şi devalizarea ţării în toate sectoarele economico-sociale a început şi s-a desfăşurat sub privirile nepăsătoare dar interesate ale justiţiei. Marele jaf imobiliar stimulat de legile restituirilor a fost asistat şi parafat de magistratură. S-a înfiinţat şi corpul notarilor publiici pentru ca la rapturi să participe şi să beneficieze cât mai multe mâini.
        Sâmburii culturilor interlope au început să fie ocrotiţi şi lăsaţi să crească şi să rodească sub oblăduirea justiţiei de către organele coercitive ale statului.
        De aceea marea majoritate a justiţiarilor, magistraţi, avocaţi, şefi de poliţie, se sufocă astăzi în vile de lux, maşini de lux şi alte bogăţii.

                                                     Ccreştere

                            Găsit  de griji, încă de mic
                            Prin miriştea abia tăiată,
                            Dsculţ, prin paie fără spic
                            Nu desluşeam unde să calc
                            "Cum să ajung la tine, tată?"
                            
                           Dar el îşi întindea prelung
                           Sudoarea gresiei pe coasă
                           Şi nu puteam să-l mai ajung,pe fier
                            Mă-mpiedicam de-nţepături.
                           "E tată, miriştea prea deasă!"

                            Doar paiele scrâşneau sub fier
                            Când tata n-a vrut să m-ajute.
                            Am spart oglinzile din cer,
                            Le-am pus sub tălpi, s-ajung la el.
                            Pe fruntea lui râdeau trei cute.

                           

         Dacă Vaticanul în mărinimia sa ar accepta să recunoască scrierea chirilică a desfăşurări actului divin în scriere chirilică, s-ar vedea că noi românii ne scriem limba din secolul II. Poate că noi am scris de câteva mii de ani în stilul nostru dar civilizaţii romani au reuşit să şteargă urmele.Zamolxe sau Dumnezeu, pentru că noi nu am avut decât o religie monoteistă, ne va ajuta să ne vedem trecutul şi originile, pentru că noi traacii am fost rădăcinile şi talpa Europei.

                       Din munţi coboară-n primăvară
                       Zăpezile când se topesc
                       Dar în izvor nu-i apă clară,
                       Ci plâns de suflet românesc.

                       Nu ştiu când n-am doinit a jale
                       Şi când ne-am veselit puţin,
                       Nici când am chiuit pe vale
                       În răbufniri, când dor, când chin.

                       Nu ştiu de-am zăbovit vre-o dată
                       În roboteala din ogradă
                       Cea de vrăşmaşi înconjurată
                       Şi buni am fost doar de corvoadă.

                       Nu ştiu de am învins vreodată
                       În năvăliri punând pripor
                       Dar satele le-am pus în pripă,
                       Cetăţi zidit-am trecător.

                      Mereu din bruma de sămânţă,
                      Ce--am strâns-o între bătălii
                      Am dat în bocet de Săpânţă,
                      Nemeritate datorii.

                     Şi numai râsul ne-a fost leacul
                     La bucurie şi necaz
                     De bogătaş a râs săracul
                     De arendaş făcut-a haz.
 
                     Când viaţa ia sfârşit în soarţă,
                     Pe-obrazul scofâlcit de chin,
                     Cătăm luminii altă poartă,
                     În zâmbetul de dac. Divin.