Mizerabilul fariseu.

      Se închină la sfintele moaște. De câte ori are prilejul băii de mulțime. Altfel se închină, cotidian Diavolului. Habar nu are ce se ascunde în recunoștința sufletului ortodox față de martirii credinței strămoșești. Un semi-semit, un ateu pierdut într-o educație de loază, nu poate accede la cele sfinte. Habar nu are ce e aceea o vecernie, ce e o denie, ce e o slujbă, o predică. S-a spovedit vreodată? N-a văzut nici coperțile Bibliei.

      Blasfemie! Acest individ nici nu poate fi primit în biserică. Nici nu este botezat, dar preoții fac politică. Atenție-nu biserica face politică, ci libidinoșii clerului. De două mii de ani preoții săraci și martiri au purtat turma românească spre izbăvire. Acum bat din palme pentru pieire.

     Cum poți lăsa ca balele unui mitoman fără cei șapte ani de acasă, în sens românesc să se prelingă pe icoane?

                       Hărnicia

Harnic e copilul care, e sărac dar și iteț,

Ce se-aruncă-n lumea mare, ca să iasă din coteț.

Hărnicia e virtute, pentru cei cutezători,

Cei ce știu ca să asculte, și să-învețe cu fiori.

Dacă lenea protejează și părinți dar și copii

Furtul îi avantajează, unde suntem, ce vom fi?

O vâltoare-n Lumea asta, a dat sceptre la bandiți,

Ce vor face cei cu daruri, ce vor face cei cinstiți?

Beizadeaua se răsfață, pe averile furate

De părinții lui pe față,unde ești acum, dreptate?

                               Și tu Brutus?

     Sunt ultimele cuvinte alee lui Cezar. O lovitură sub centură pentru întreg Imperiu Roman. Un nepot, fără mamă, fără tată, crescut în puf de beizadea l-a înjunghiat pe cel mai mare și genial conducător al Romei.

     De la cest Brutus moștenim în limba română cuvântul ”brută”. Ce este o brută? Un animal cu chip de om, sau un om cu copite și coarne care calcă cu nesimțire în picioare nu numai pajiști dar și areale locuite. În pofida felinelor! Mă înteb cum un întreg popor de animale de situații și apucături diferite, pot să se adune în jurul unui bou, care nu e nici taur, cu fudulii, nici vacă cu uger.

     Pe românește, un asemenea animal cu poziție verticală, în mers dar nu în gândire, se numește mârlan. Dar la o națiune de mârlani, e normal ca alesul lor să fie așișdelea.

     Nu se poate ca România să se încline la o asemenea muhaia, cum este primul ministru Ponta și să înjure un om care și-a făcut datoria, cu greșelile eminente și care are verb după regulile legilor logicii, cu subiect și predicat și cu părți adiționale din care înțelegi realitatea. Dar un popor 90% analfabet nu poate gusta cuvântul. Prostimea, adică vulgul, are un vocabular de 100 de cuvinte, din care 5o% sunt înjurături și restul versuri din manele, habar nu are pe ce lume trăiește. Aplaudă spurcăciunile și țipetele înalte!

                              Top secret!

    Într-o ședință ascunsă, în mare secret, liderii P.S.D. au hotărât să guverneze încă 50 de ani de acum încolo. S-a hotărât ca toți politicienii, baronii și primarii acestui partid să aducă din paradisurile fiscale banii dosiți. Își vor vinde proprietățile din varii continente și vor investi în viitorul poporului român. Radu mazăre își vinde plaja din Madagascar și va revitaliza Șantierul Naval Constanța. Nicușor Constantinescu va participa la extinderea și vitalizarea portului. Oprișan va industrializa cele mai sărace județe din Moldova, va termina canalul Siret-Bărăgan. Dragnea va umple Teleormanul de combinate, Năstase va termina canalul București-Dunăre, etc...

    Ne vom închina cu pioșenie la acești binefăcători ai Patriei și vom aștepta cu sufletul la gură ca și baronii celorlalte partide să se alinieze...

                           Vin chinezii.

        Or fi mulți? Șmecherii au venit încă din 1990. Știfturi pe toate drumurile. Mafii și crime.Miere produsă de muștele de balegă. Carne din ”dracu știe ce”.Adidași, blugi și geci ce se destramă la prima purtare.Etc...

         Un tâmplar bătrân poate să-ți spună că un scăunel cu trei picioare este mai puțin periculos decât unul cu patru. În așa zisa ”perioadă de tranziție” au tras de noi rușii, americanii și Uniunea Europeană. Ne-au frecat de am rămas fără tur la izmene. Acum vin și chinezii. La mărimea lor și puterea economică, nu prea au ce lua de la noi. Dar pot să ne aducă. Milioane de ciuciunghezi care să mușineze pe drumurile și șantierele viitoarelor pământuri vândute. Noi cu traista în băț, în Africa!

        În perioada comunistă, tot ce s-a construit a avut la bază inteligență și profesionalism de sorginte autohtonă. Am în ochii copilăriei sutele de mii de camioane, tractoare și autoturisme care plecau în săraca Chină. Dacă ne-ar aduce hărnicie și seriozitate, jos pălăria, dar politrucii noștri, cu baronii noștri,cu boschetarii noștri, vor exporta vârtos aceste caracteristici ale românilor peste hotare.

          Vom avea un spațiu Danubiano-Pontic, fără daci și conlocuitorii se vor gălbeji cu mare succes!

                 Limpezire

Într-o apă tulburată se aruncă praf de var,

Pentru a vedea o dată, care-i om, care-i avar.

Pe la noi, butoaie proaste, apa nu s-a limpezit,

Cred că doar cu praf de pușcă, vom privi către zenit.

Oricum prăduiala dusă, nu mai vine înapoi,

Deci să punem pe sub lespezi, toți acei prea-vii strigoi,

Măcar să-i astupe grundul, și pe ei și mâna lungă,

Ne trăim noi sărăcia, ca blestemul să-i ajungă.

                 De câte ori?

De câte ori, eu te-am mințit, ca sevă de rușine,

De câte ori te-am înșelat, să-mi fie mine bine?

De câte ori, eu ți-am promis și Luna dintre stele,

Sau alte daruri fabuloase, în râs, puterii mele?

Măi omule, dacă ești om și n-ai râie în palme,

Ferește-te de-a face rău în scârbă de sudalme.

Oricum viața ta-i un știft, când te întinzi în groapă,

De ce să n-ai un Dumnezeu cu cei ce te adapă,

De ce să crezi că ești făcut din aluaturi fine,

Când n-ai în sângele stătut, decât hâdă rușine.

Nu ai rușine, că alt fel ai prinde nemurirea,

Dând sufletușlui un imbold, de-a crește omenirea!

                                F.Î.J.

      După ani și ani de  citiri filozofice am ajuns laa concluzia că cea mai bună doctrină ideologică este cea a F.S.N.-ului românesc. F.Î.J.- fură, înșală, jecmănește, îndemn sau lozincă perpetuă de 24 de ani, a clasei politice românești ieșită din gunoaiele revoluției capitaliste de după 1989, reprezintă chintesența unei gândiri democratice marca Iliescu-Roman-Ciorbea-Năstase -Tăriceanu-Boc- Ungureanu- Ponta, Nici Platon nici Socrate nu au reușit să pună baze mai solide democrației balcanice. Democrația grecească se baza pe acțiunea cetățenilor, în principal stăpâni de sclavi și pământuri, negustori și bișnițari, deopotrivă cu oamenii liberi asistați social. E normal, ca democrația noastră să se bazeze pe hotărârile celor îmbogățiți pe baza statului și prostiei vulgului sărac, a hoților, interlopilor în horă cu justiția și poliția, a fripturiștilor de neam bun.

       Câți din bogătașii zilelor noastre se aruncă în neam la 5-10 generații anterioare? Ceaușescu ne-a lăsat pe toți simbriași la Statul Comunist. De unde au apărut burghezii, baronii, miliardarii, țiganii superbogați și beizadelele lor?

       Din democrație!

                            Eminescu

Îl am pe Eminescu-n suflet, martir al nației românee,

Ucis în plină tinerețe de pofta liftelor păgâne.

El a cântat în doină dorul și visul nostru de iobag,

S-avem și noi o Sfântă Țară, s-avem și noi un mândru steag.

De când e România verde, sădită pe acest pîmânt,

Avem atâtea rozătoare, venite-n japca unui gând,

Străini pe care nici Caananul nu mai putea să-i mai încapă,

Au tăbărât pe munca nostră, pe sârguința ce ne-îngroapă.

Ne-au luat feciorii la oștire, să moară pe pământ străin,

Ne-au luat și fetele din horă, bătaia jocului hain,

Ne-au luat de sub pământ podoaba sortită nouă de Zamolxe,

Ne-au mocirlit substanța vrerii și a credinței Ortodoxe.

Și toate cu poftiri de faimă, de avuție și onor,

A nesimțitelor pleiade, croite-n coadă de topor.

                        Asfințit

Oricâte stele ai avut pe umari, piept și-n minte,

Vine o vreme când spășit, n-ai visuri înainte.

Când mușinind prin amintiri, adori în panoplie,

Trecute fapte de amvon, de care nu se știe.

Te uiți pierdut, în jurul tău cum cei flămânzi te uită,

Săraci în minte și-n nevoi, cei ce gândesc prin burtă.

Ai dat din tine, altruist, pomană și putere,

Na-i strâns din dinți ca să aduni mărire și avere,

Dar care om hapsân și gol, ți-ar recunoaște firea,

Pe lumea asta de smintiți, de cinste-i necinstirea.

                 No,hai!

Hai la luptă măi române, cei cu inima română,

Că pe jigărita țară, națiunea nu-i stăpână!

Lasă vulgu-n rumegare și cinstește-învățătura,

Munca ce înnobilează firea și păstrează-n noi natura!

Pune cioclii în sicrie, plimbă-i cu un dric de fier,

Prin hidoase catacombe, până mizerabil pier!

Nu se poate ca o țară, cu oameni de omenie,

Să piară sub vreri străine, înecată-n sărăcie,

Blestemată la prostie!

                          Politrucii noi

      Pe vremea comunismului, a copilăriei și tinereții mele, activiștii de partid, adică politrucii, erau selecționați din loazele societății. Trebuiau să fie săraci, deci leneși. Cine se putea îmbogăți fără muncă? Trebuiau să fie muncitori, adică să facă parte din clasa muncitoare, nu meseriași și să știe cât mai puțină carte, adică să aibă mintea odihnită pentru a putea memora sloganurile și lozincile propagandei marxiste, ateist-științifice. Ca moralitate se doreau oameni necopți etic și intelectual, oportuniști, lingăi și turnători, excepțional torționari.

     Nici un politruc, cu rare excepții nu avea meserie, nu era specialist în cariera pentru care s-a pregătit și atunci dădea dosul la trai pe vătrai prin datul din gură.

     Vedem astăzi, spre rușinea națiunii române, politruci libidinoși, de vârstă necoaptă sau dinozauri comuniști care fac politică. Parlamentul e plin de analfabeți cu diplome particulare, indolenți și nesimțiți, mincinoși și duplicitari, pricepuți doar la eludarea sau tragerea legilor pe turta lor, ușor de manevrat de diavolii noii ordini.

      Nu e posibil ca administratorul țării, primul ministru să fie un țâști-bâști, neșcolit, fără școală și fără cei șapte ani de acasă, din lipsă de tată. Nu mai vorbim de Tatăl Nostru. Se pare că filonul ateului Iliescu a trecut prin posteriorul lui Năstase în pupilul rătăcit Victoraș de la oraș. Crescut în vagabondaj pe trotuare, acest individ nu a mirosit pământul și mai ales pământul patriei cu tot habitatul lui. O marionetă fără simțuri, un Pinochio de lemn-Tănase, cu sfori din viscerele Varanului. Quo vadis Besmeticus?

               Iarnă grea

Va mai veni o iarnă grea, să le astupe sărăcia,

Sub stratul ondulat de nea, celor ce-și vaită-n van prostia.

Vor sta palate de țigani, sfidând obscenul în zăpadă

Și acareturi de golani, întinse pe a treia stradă.

Va bate crivățul în vilă, umplând cu miezuri de răceală
O jecmăneală fără milă, a celor slabi și fără școală.
Va plânge ștreașina în sloiuri, când se înmoaie ziua gerul,
Prostimea va zvâcni în roiuri să pupe moaștele din ceruri.
Avem deștepți, oameni de seamă, ninși peste tâmple de virtute,
Ce-amestecă aceeași zeamă ce-a nesimțire falnic pute.
Cinstitul tăvălește zilnic, același dor, același chin,
Ca cel cu cap, în viață silnic, să-l ia de mânecă puțin
Pe impostorul fără daruri, ce minte, fură și înșală,
Și joacă un popor la zaruri, că n-a avut parte de școală.


 

                               Laptele

Când laptele se fierbe, natural, deasupra se adună-n miez smântâna,

Bătută bine se adună-n unt, sfințind în bunăciune săptămâna.

Când laptele se lasă covăsit, ce-i bun se lasă-încet, încet la fund,

Deasupra iese zerul nedorit, stricând aspect și gust în mod profund.

Așa în lumea noastră de prostie, un lapte altfel, muls din natural,

Suim în sus un zer, ipocrizie  și țopăim în cel mai jalnic bal.

Avem un drept în fierberi de gândire să dăm în sus smântână sau cel zer,

Ce ne apasă tulbure-n dorințe, cu pofta lui, sau libertăți din cer.

Prea mult în lapte se dizolvă apă și vremea noastră scoate doar colastră,

Nu mai ajunge-n Ceruri rugăciune, prostia estepe deplin, a noastră.

                                  Cioclii

S-au așezat deasupra pe valuri de prostie, au prins puterea forței pe stânca de corali,

Ei își arogă dreptul de-a călări pe țundră, de-a hălcui din moaște, o clică de șacali.

Ei scutură salteaua într-un viol de vorbe, să liniștească vulgul, c-așa-i orânduiala,

Cei slabi să dea organe și suflete pierdute să le sporească girul ce-l dă agoniseala.

De-ar fi o bogăție din daruri vechi, celeste, n-ar fi durere-n satul alunecat în vale,

Dar e un jaf feroce, pe cel ce mai trăiește și moare-n disperare și fără pic de jale.

Cum poți tu stârv de forță să calci frica găinii, te dai cocoș pe unde de vorbe și scrisori,

Zădărnicind viața în stare să respire, pentru viața noastră, n-ar fi corect, să mori?

                             Îți mai rămâne visul....

Îți mai rămâne visul, când n-ai nici-o putere,

Să schimbi cu vorba fapte mânjite de durere.

Îți mai rămâne visul, în jur destrăbălarea

Înfige răutatea în Diavolul din noi,

Când sărăcia-n Duhuri, dă-n mlaștină cărarea,

În loc de Sfântă-agheasmă, noi mestecăm noroi.

Îți mai rămâne visul, ești Om doar în eteruri

Realitatea spurcă cu jafuri și crime,

Porunca dată nouă din cele șapte Ceruri

Și poezia vieții s-a înecat în rime.

Îți mai rămâne visul să oblojești în suflet

Firescul fir al vieții sfidând nimicnicia,

Îți mai rămâne jalea în norii grei de plânset

Și-n vis e curcubeul ce naște poezia! 

                       Omul

Credința mea-i că omul e antică potaie,

Cum rodul holde-i spicul și restul zaț de paie.

Cum miriștea o calcă și oi dar și bovine,

Amestecând destinul de om și de jivine.

Greșeala e fatală, un joc de Creator,

Ce a creat toporul și coada de topor.

Ce a crezut că omul e purtător de minte

Pe trupul de primată mâncată de instincte,

Curatul fruct și rodul nevinovat din pom,

A putrezit în burtă, din poftele de om.

 

                      Să nu...

Să nu invidiezi prostia, puterea forței, bogăția,

Să lași cristalul de rubin, curat să se topească-n sânge,

Și al vieții purul vin, să-ți plimbe-n minte poezia.

Să simți în trup fiorul firii, să te îmbete armonia,

Ce ține patosul naturii, deșteptăciunea, omenia.

Să te gândești la micnicia, unei vieți ce se sfârșește,

Să dai din poftele trării, un dar ce după tine crește!

Să nu trăiești în vegetare, ca un copac topit în umbră,

Să fi un om în cugetare și moartea să nu-ți fie sumbră.