Politrucii noi

      Pe vremea comunismului, a copilăriei și tinereții mele, activiștii de partid, adică politrucii, erau selecționați din loazele societății. Trebuiau să fie săraci, deci leneși. Cine se putea îmbogăți fără muncă? Trebuiau să fie muncitori, adică să facă parte din clasa muncitoare, nu meseriași și să știe cât mai puțină carte, adică să aibă mintea odihnită pentru a putea memora sloganurile și lozincile propagandei marxiste, ateist-științifice. Ca moralitate se doreau oameni necopți etic și intelectual, oportuniști, lingăi și turnători, excepțional torționari.

     Nici un politruc, cu rare excepții nu avea meserie, nu era specialist în cariera pentru care s-a pregătit și atunci dădea dosul la trai pe vătrai prin datul din gură.

     Vedem astăzi, spre rușinea națiunii române, politruci libidinoși, de vârstă necoaptă sau dinozauri comuniști care fac politică. Parlamentul e plin de analfabeți cu diplome particulare, indolenți și nesimțiți, mincinoși și duplicitari, pricepuți doar la eludarea sau tragerea legilor pe turta lor, ușor de manevrat de diavolii noii ordini.

      Nu e posibil ca administratorul țării, primul ministru să fie un țâști-bâști, neșcolit, fără școală și fără cei șapte ani de acasă, din lipsă de tată. Nu mai vorbim de Tatăl Nostru. Se pare că filonul ateului Iliescu a trecut prin posteriorul lui Năstase în pupilul rătăcit Victoraș de la oraș. Crescut în vagabondaj pe trotuare, acest individ nu a mirosit pământul și mai ales pământul patriei cu tot habitatul lui. O marionetă fără simțuri, un Pinochio de lemn-Tănase, cu sfori din viscerele Varanului. Quo vadis Besmeticus?