Viața

Prin Duhul Sfânt al celor ce-au avut acest imbold divin de conștiință,

Trăiește încă viața pe Pământ, periclitată dur de neștiință.

Sătul de ere lungi de paraziți, care-i rodeau vitalul din instincte,

Un Creator a zis: ”Să punem minte, unor ființe de-astăzi, înainte!„

Speranța că acești cuvântători, vor da obolul vieții infinite,

S-a prăbușit ostil, de-atâtea ori, punând în frunte omul care minte.

Când Dumnezeu a dat sfințit cuvântul, sămânță de gândire viitoare,

Unor maimuțe rase de Potopul, pedepsei pentru prost cuvântătoare,

A zis că va crea o nouă rasă, prin fii lui va face rânduială,

Ca oamenii să viețuiască pașnic, ducând Lucrarea Lui în mântuială.

Căci fii lui au inventat-au banul, ca ochi de Drac, mânjind profund credința,

Deci vom sfârși curând din pofte stranii, căci ne vom vinde-n aur conștiința!

                         Bătrânul

O grămadă de celule care vor să mai trăiască,

Fără sevele vitale cu întărituri de iască, 

Într-un corp uitat de vreme și cu rosturi rostuite

Vor să moștenească lumea deși sunt cam pe sfârșite.

Trage greu aer în pieptu-i, un burete de tutun,

Cocârjat pe băț cu noduri, crede că mai este bun,

Ochii văd inima cere, amintirea-i e putere,

Vrea să fie tartor mare peste fosta lui avere,

Mintea-i cu sinapse-n calcar vrea să dea mereu povețe,

Pe cei cu lumină-n minte tot el vrea să-i mai învețe.

Moșule astupă-ți timpul și îl lasă să te ducă,

Că decât sperietoare, mai bine în cer nălucă!

                      Rușine!!

        Nu mi-e rușine că sunt român. Pentru că sunt român neaoș. mi-e rușine de ceilalți cu cetățenie română. Jungla care mă înconjoară cu promiscuitate și prostie cu animale în două picioare care vorbesc în așchii Limba română și care nu au nici ideal nici mândrie națională, mă face să-mi caut un bârlog, departe de cele lumești.

        Aș discuta topul instituțiilor de încredere în vulgul românesc. Biserica Ortodoxă mă face, deși sunt în suflet, ortodox, să mă dau mahomedan, adventist, baptist sau yoghin.Nu-i caut vină! Vina e în ruperea ei de porunci, mai ales prin lăcomie. Armata nu reprezintă astăzi nimic. Două sute de generali care taie frunză la căini, comandând o mie de ofițeri, o mie de subofițeri, o mie de civili și două mii de soldați, cu trei avioane , zece tancuri și trei bărci, nu poate apăra nici piatra Cehlăului. mercenarii din străinătate nu au nimic în comun cu apărarea patriei deși sunt decorați ca și olimpicii.Justiția e atât de strâmbă că nici nu mai trebuie legată la ochi. Parlamentul e o adunătură de analfabeți libidinoși și oportuniști. Guvernul nu știe decât să fure.

        Nu pot avea încredere nici în presă, a patra putere în stat care colcăie de așa ziși ziariști de o cultură absolut mocirloasă. Nu scot două vorbe fără greșeli și habar n-au despre ce vorbesc. Să iasă pălăvrăgeala! Nu e posibil ca toate posturile de televiziune, toate ziarele să umple zile întregi spațiul formării de opinie cu certurile țiganilor și înmormântarea mamei eroine care a dat țării două curve notorii.

           Epitaf

Mă bucur că-n acestă viață, n-am fost nici prost și nici fudul,

Nu mă incită bogăția, nici sclav n-am fost, în sens credul.

Am luat lumină dintr-o carte și alte cărți mi-au dus făclia,

Am prins din buchii sentimente și din povețe omenia.

N-am fost tiran, nici linge blide, deși viața m-a lovit,

Am fost ateu în transcendentul ”de-a fi”, în Sfântul Infinit.

Când lumânarea prefăcută din alte miezuri chimizate,

Va sfârâii la căpătâiu-mi să mă salveze de păcate,

În liniște și fără suflet, plecat spre haosul din cer,

Primi-voi Aleluia-n cântec prin Stâlpii lălăiți stingher.

Vor plânge neamuri prefăcute, va plânge poate și-un cățel,

Când mă va astupa pământul, cu ”bine c-am scăpat de el”!

                        Toamna

Vine toamna punctul vieții într-un ciclu anual,

Toamna care-o plâng poeții ditirambic și banal.

Cad din pomi galbene pete pe trotuarul cenușiu

Mustul stă să ne îmbete ducând mintea în pustiu.

Se usucă buruiana și mai grav, leguma bună

Se mărită Cosânzeana, că acum e mai nebună.

Doar n-o să aștepte postul ca să-și pună prirotria,

Încă-i verde-veșted prostul să accepte nebunia.

Bate vântul cu răcoare, tremurând mătăsuri fine,

Caprele simt cu ardoare că în turmă țapul vine.

Printre oi apar berbecii, pentru viitorul Paște,

În livezii foiesc zevzecii, luând fructele drept moaște,

Ori în lăzi de marmeladă, ori în butea pentru țuică,

Pentru-a iernii promenadă, la căldură lângă muică.

Via chiuie a struguri, cei zdrobiți să facă vin,

Dionisos crește muguri de beție și divin.

                         Ochii

Ce-aș dori din ochii tăi? Norii prevestind a stele,

Zbuciumând visele rele cu balauri și potăi.

Ce-aș dori din ochii tăi? Dorul de străvechea casă,

Terminată în terasă cu verdeață și păstăi.

Ce-aș dori din ochii tăi? Revenirea tinereții,

Udă-n roua dimineții, clopotele cu bătăi,

Ducând timpul peste vrere, luând  vieții din putere,

Dând sfârșitului văpăi.

                     Calul

Un cal de curse gloabă-ajunge, nu orice gloabă roade jar,

Majoritatea omenirii și-a dus prin boli copilăria,

Vărsat de vânt, gripă, pojar,

Dar nu oricine dă vieții, roada de mâine sau un har,

Nu orice loază nesimțită va fi suită pe altar!

În vrema nostră e la cinste țiganul care-ți ia din șură,

Cel care vinde carne vie, cel ce te-omoară și te fură,

Cel ce tupeului dă cinste și calcă totul în picioare

Și proștilor nu le mai pute dezvirginarea de fecioare.

Nu bagă seamă că elita se iscă dintre infractori,

Ridică banului cântare, deși-s de foame muritori.

Când va cinsti prostimea omul ce lasă bunuri și nu bani,

Prea iute au, pierit-au daci și am rămas numai romani.

                Steaua

O stea de mii de ani apusă, un stei diform de piatră stinsă,

Mă caută în miez de noapte cu o lumină-n veci pretinsă,

Deși în timpul meu infim, nici viața nu-și petrece vrerea,

Iar raza ei intrând în ochii-mi se stinge clipă după clipă,

Sunt doar o gâză fără timpuri, doar o bătaie de aripă.

Ce vrea lumina stelei mele, când trupul timpul mi-l comprimă?

Să-mi săvârșesc iubiri și fapte pătrunse-n dragoste sublimă?

Când sideral, lumina-i sfântă se plimbă către infinit,
Iar eu citesc firesc sfârșitul și rostul meu în asfințit.

                             Țiganu-i tot țigan!
        A murit Cioabă. Tragedie națională mediatizată excesiv de românii din noi.
Tot noi, românii ar trebuie să plătim moartea unui țigan. Plini de aur și de castele țiganii, conform sângelui lor nomad cer milă. N-au milă de copiii etniei lor pe care îi vând, îi exploatează, îi schilodesc pentru cerșit, dar solicită milă și ajutor de la statul român. Acest lucru în pofida faptului că nu contribuie cu absolut nimic la P.I.B.-ul României. Nu ne ajung paraziții politici, trebuie să susținem prin munca noastră și etnia rromă.

       Poetic, rima pentru România este ”țigănia”. pentru că ce se întâmplă în această țară marginală a Europei, reprezintă o tenebră vânzoleală de supraviețuire.

       Pentru a înțelege devenirea superbalcanică a națiunii române trebuie să nu cercetăm originile. Românii și ungurii proveniți din daci au grupa sanguină B, grupă definitorie a gintei trace. Așa cum pentru ginta vuaregă, popoarele nordice și slavii grupa genetică este A. Țiganii au ca origine genetică grupa sanguină semită, adică grupa O.

       Haideți să ne numărăm!

                          Bâta

Dintr-un trib cu țundre sure, între codru și pădure, pe o vale mai mănoasă,

Pentru sapă, pentru coasă, se-adună o mare gloată, să ciorovăiască-n dată,

Dacă merită să pună, un alt vrej de lume bună, jude,cneaz sau șef de trib, 

Moț înalt în colț de hrib. Unul spune că e bun, doftorul că-i mai nebun, 

Altul vrea să fie scribul, că pricepe ce-i cu tribul, altul vrea o babă faină

Și la nuri dar și la haină. Doar Păcală se hlizește și cu tâlc adânc grăiește:

- Eu aș zice, dintr-o sută, să ne punem șef o bâtă! Bâta are măciulie,

Doar nu-i trebui-țăcălie, are trup lucios și tare, ca s-o prinzi în apucare,

Punem mâna toți cu har, să jucăm un ”călușar”. Ce ne trebuie belșug,

Harnici să tragă la plug, când putem să lenevim, din văzduhuri să primim.

Și pe mâine să trăim. Ce ne pasă de nepoți, dacă i-m făcut netoți, 

Și acasă și la școală, se hrănesc cu mintea goală. Să învețe abitir,

Să știe să pună bir. Să știe să dea din coate, să fure de unde poate

Și să capete putere, pe necazuri și durere.

Hai români cu minte-an gută, să ne punem șef   o BÂTĂ!

                         Romanticul

Ce-i un romantic? Un tâmpit ce caută-n juru-i frumusețe,

Când semenul său ipocrit, se-arată cu mai multe fețe.

Omul omoară, omul fură, într-un statut de animal,

Ce răsucește-n mintea-i sură, străvehiul gust de canibal.

Romanticul își țese țelul de frumusețe naturală,

Fie cu pana sau penelul, fie cu sevă ancestrală.

El stoarce-n suflet bunătate și-o vrea ca zeamă pe coclauri,

Dar Făt Frumos e unul singur într-o mulțime de balauri.

Dacă viața asta-i scurtă, în media de existență,

De ce s-o irosim pe pofte și nu pe lujeri de potență?

Să dăm urmașilor virtute până  ce gena omenească,

Va săvârși în senectute și pronie Dumnezeiască,

De-a da gândire-n Universul neîncăpând eternitatea

Romanticul își gustă versul, prostimea-și roade vanitatea!

                 Norocul

Oricâte zodii ai citi, împreunate-n stele

Esența verbului a fi e undă-n ape rele.

Și cum a spus poetul nimb, ”norocul vă petrece”,

În viață totul e un schimb între pustiu și rece.

O plantă stă-n norocul ei, de secetă sau mană,

Dar soarta-i scrisă doar de zei, pe latura umană.

Viața ta e un noroc, a timpului măsură,

Ai pe răboj un semn, un loc, când nu mai dai din gură.

Te-ascunde vremea în neant și sufletul se duce,

Din trupul tău trag viermi în cant, pământul să-i apuce.

Și-atunci de ce te vânzolesc noroace efemere,

Aduni averi în nefiresc și sete de putere.

Când ai putea să pui decent, un umăr între semeni,

Norocul tău să fie bun și dragoste să semeni.

                 Torționarii

   Se face mare vâlvă cu torționarii. Cei de acum 50-60 de ani. A căzut în oprobiul public numitul Vișinescu, fost șef de pușcărie comunistă. Pentru tinerii din ziua de azi pare ceva de senzație, se mai manifestă și atitudini de ură. Acești tineri componenți ai procentajului de 85% de analfabeți și mediocrii din populația țării, habar n-au de istorie. Nici nu se străduiesc s-o citească. Torționarii au fost ofițeri și subofițeri de miliție și securitate, selecționați de puterea comunisto-sovietică, din clasele de jos, fără studii, fără educație, cu porniri brutale, pentru a elimina bogătașii și intelectualii patrioți. Mulți dintre torționari erau proveniți din legionari. Băteau și omorau pe stradă, în case și mai ales în închisori. Cei care au scăpat cu viață, au avut noroc prin faptul că erau cunoscuți în lumea liberă sau prin compromis de turnătorie.

   În 1989 acești criminali erau încă relativ la o vârstă virilă. De ce după revoluție nu au fost deferiți justiției? Simplu. Cei mai torționari au fost procurorii și judecătorii comuniști, încă în funcție. Dușmanii de clasă ai comuniștilor erau aruncați în închisori pe baza unor simulacre de procese sau direct prin ordinul unui procuror sau judecător plin de zel. Restaurația ar fi însemnat decopertarea întregului sistem juridic întrucât șefii de parchete și tribunale erau numai magistrați în vârstă, foști torționari.

   Au rămas torționari și în continuare, blocând cercetările privind crimele dinainte de 22 decembrie dar mai cu seamă cele de după. Nu numai torționarii vechi sau noi beneficiază de pensii exorbitante ci și marea masă de generali promovați de Iliescu și Militaru pentru punerea la punct și chiar reușita genocidului de după revoluție.

   Eu, ca ofițer de carieră m-am opus, cu pieptul în gloanțe, căt am putut crimelor puse la cale de conducerea Marinei Militare și ca atare am fost scos din armată pe ușa din dos, cu o pensie de 2000 de lei. Am înaintat mai multe plângeri Parchetului militar privind încălcarea prevederilor regulamentelor militare și legilor războiului. Nup! Am două memorii la Iliescu și Constantinescu și Fâss!

               Dorință

Aș rea să mor, pe scara vieții, pe la penultimul fuștei,

Să nu se sclerozeze mintea, să nu-mi dau mersul în costrei,

Să nu devin puțind, povară pentru urmașii mei de drept,

Să cad, sublimă secerare, cu mâinile direct pe piept.

Aș vrea să mor în miezul zilei, cu coasa scânteind pe umăr,

Să dau un zâmbet către soare ca anii mei să n-aibă număr.

Să mă adune oameni simpli pe o cărare prăfuită,

Țărâna țării te aduce și ea te-ngroapă ăn ursită.

Până la urmă nu contează ce fier ți-a pus pe lume cruce,

E important când treci tărâmul, ce barcă peste Styx te duce.

                       Boii și vițelul

În ocol, în preerie, pășteau sute de bovine,

Chiar fiind rumegătoare, cu conștiința lor de sine.

Era tribul de elită, împărțit firesc în clanuri,

Unii rupeau iarbă seacă, alții se hrăneau din lanuri.

Toate bagă-n gură  iarbă, crudă, veștedă sau tufe,

Vacile dădeau din coadă și dădeau în mers de fufe,

Taurii se luau în coarne, ca să fie șefi de turmă.

Doar vițeii zburdau veseli, neavând nimic în urmă.

Cei mai mulți și cu gâlceavă se-învârteau pe pajiști boii,

Neavând virilitate mugeau mult, cu glasul oii.

Dar fiind în senectute și cu creier mai plevos,

Hotărăsc într-o prostie, ce e sus și ce e jos.

Au chitit cu hotărâre, dintre turme un vițel,

Nu-i nici bou, nici încă taur și la minte mai nițel

Și l-au uns ca prinț și rege, ca să facă ce vrem noi,

În ocolul plin de jale și de vaci și și de boi.

nu m\i

                Romanță

Ce își doresc acum părinții, cei roși de viață și frustrări,

Uitați în colțul lor de vise și doruri de recunoștință,

Ca fiii să-și mai vadă-odată și cel puțin de sărbători,

Să rupă vraja virtuală, să aibă lângă ei ființă.

Că în succese și-au luat zborul, că-n bogăție se desfată,

Că uită cine-a stat la coadă să fie masa în belșugată,

Nu-i un tărâm în dărâmare și nici un capăt de potop,

Dar tata vrea să vă mai vadă și mama-i lacrimă în strop.

I-a părăsit în timp vederea și poate nici nu mai aud,

Stau pironiți pe banca porții, la umbră tainică de dud

Și cată-n zare deznădejdea, c-or  pune mâinile pe piept,

Iar cei ce ce vor veni să-i vadă, n-au nici chemare și nici drept.

Pe vremuri se scria scrisoare, cam câte una la un an

Și se albeau cernite plete în așteptări și în alean,

Azi zbârnâie-n ecou văzduhul de unde de telefonie,

Dar indolența în uitare e boala a ce-ar fi să fie.

Iertați  părinți, c-așa-i iertarea în scriptele divinei vești,

Voi ați făcut de bună voie copii-n porunci Dumnezeiești.

                       Zi de vară

Răsare soarele în zori, e rosu cerul spre zenit,

Pe-un ciot de pom cântă cocoșul, o trâmbiță de bun venit.

În ciripit de simfonie se-înalță-n ceruri ciocârlia,

Ascunsă-n raze orbitoare, ea trage, după ea, câmpia.

Ies aburi moi din cuib de ierburi și roua zvântă pori de frunze,

Înviorând paloarea nopții, dând zbor puzderiei de gâze.

Pe haturi se ivesc țăranii, pe umeri balansând o coasă,

E un fior de săvârșire în holda coaptă-n paie, deasă.

Spre prânz sudorile se-adună pe frunți și pe la subsuori

Și apa rece e cerută de zvâcnetul din muncitori.

În după- amiază oboseala își cere dreptul de apaus

Și oamenii se mișcă tainic, cu gândul în adâncuri dus.

Amurgul vine-în izbăvire, atenuând arșița crudă

Și soarele  pe după crânguri întinde umbre lungi de trudă.

E altă viață, oboseala se estompează-n mulțumire,

Iar vine seara printre garduri cu pupăciunea spre iubire.

                    Păsărească

Ce blestem ai dat tu Doamne, în acest umil popor,

De ne dai de două veacuri câte-un struț, conducător?

Primii doi, purii în pene și-au băgat căpuțu-în cur,

Să nu vadă cum se minte și se fură primprejur.

Când ne-ai dat din întâmplare, sus pe sceptru un cocoș,

Orătăniile curții, vor să-l facă cocoloș.

Și-au ales un pui de struță, mai înalt, dar fără pene,

Să ogrăduie privata în hoție și în lene.

Nu se știe, ba se știe cine l-a umflat în pene.

           Clasa ziaristică

     După marxism, societatea umană e împărțită în clase și pături sociale. Pe baza acestei teorii, în capitalismul actual românesc ar fi clasa exploatatoare, interlopi, mafioți politici, osatura securității și nomenclatura comunistă, clasa de mijloc, cei care încearcă să supraviețuiască prin muncă și clasa asistaților sociali.

         Între aceste clase se vânzolesc ziariștii. Paraziți sociali care exultă în bogăție pe seama pupincurismului și minciunii interesate. Nu se citesc decât pe ei, nu au cultură generală, sociologică, politică și a naturii car să le dea voie să fie oameni. Cum poți să te miri de pensiile exagerate ale torționarilor, ale criminalilor de la revoluție, ale așa zișilor revoluționari, când de 23 de ani n-ai citit nimic?

         Personal am scris două cărți și am colaborat la una, peste 80 de articolele în ziare despre crimele din decembrie 1989. Cine le-a citit? Nici-un reprezentat al clasei ziaristice. Nu ies bani nu scriu și nu citesc!

        Și presa vrea să fie o putere în stat! O mizerie putredă și puturoasă. mai citiți oameni buni!