Dorință

Aș rea să mor, pe scara vieții, pe la penultimul fuștei,

Să nu se sclerozeze mintea, să nu-mi dau mersul în costrei,

Să nu devin puțind, povară pentru urmașii mei de drept,

Să cad, sublimă secerare, cu mâinile direct pe piept.

Aș vrea să mor în miezul zilei, cu coasa scânteind pe umăr,

Să dau un zâmbet către soare ca anii mei să n-aibă număr.

Să mă adune oameni simpli pe o cărare prăfuită,

Țărâna țării te aduce și ea te-ngroapă ăn ursită.

Până la urmă nu contează ce fier ți-a pus pe lume cruce,

E important când treci tărâmul, ce barcă peste Styx te duce.