Stropul e uimire

Viața noastră trece prin stropii de uimire ce macină gândirea în ură sau iubire,

Ne miră existența a tot ce ne-înconjoară și vrabia pe gardul făcut soclu de cioară

Și norul ce ascunde frumosul chip de lună, găina peste gardul vecinului, mai bună.

În toate e o vrajbă, uimire ancestrală, de ce eu put puternic și celălalt se spală?

De ce eu nu pun mâna și altul fură-n draci, ce-i rostuirea Lumii când nu ști ce să faci?

Te sperie sperjurul și focul de gheenă și-ai să rămâi creștinul cu leii în arenă.

Mai bine dă uimirea pe-un strop de cutezanță, să nu petreci viața mai moale ca o zdreanță!