Melancolie rece

 Melancolic cântă ploaia, picurând ritmat șindrile

Acompaniază vântul, când în șuier, când bufnire,

Ca o tobă găurită, desființată din iubire,

În fotoliu-mi mestec gândul petrcutelor idile.

Miaună pisici în podul zgâlțâit de răsuflarea

Unui crivăț fără gerul și durerile din noi,

Mă apasă dorul tainic de sămânță de eroi,

Nu de roade ipocrite ce le dejectează marea.

Semenii ne dau cutuma amețită de prostie,

Când haiducul, fur de codru e cinstit de omul laș,

Și-n cătun uitat în munte și în ditamai oraș,

Că tălâmbul nu gândește, fie ce o vrea să fie!