Armgheon,

Am înțeles esența vietii, târziu dar tot am înțeles, aureola care schimbă un vis în nebulos eres.

Pot trece pragul nemuririi, chiar înotând în râul Stix, am înțeles sensul pieirii și moartea la momentul fix.

Un Dumnezeu făcut-a Lumea, un glob de foc din Univers, nu cel ce-l vând azi fariseii cu gâmdul traiului pervers,

Planeta noastră încă-n viață  e un ovul neînțeles, ce-a fecundat celula vie, un făt al Mamei Univers.

Ca noi, plnete, milioane, se străduiesc în sinergie, să dea inteligenșei sensul, organicul spre energie.

La noi, viața se frământă cu devierile diverse s-atingă vârful de gândire, a cea ce ar vrea să fie.

Tot regnul vegetal concură să întrețină animale și-n vîrf e cocoțat deșteptul, în lanțul trofic este omul.

Inteligența lui fragilă hrănită de metabolism,  se va transmite în milenii în hrana altui mecanism,

Ce va sustine Galaxia în lupta cu eternitatea, ce mai contează între oameni democrația, libertatea?

Desigur, patru-cinci milenii, vom da trăirilor deliciu, apoi vom transfera gîndirea într-o pastilă de siliciu.

E trist, dar noi mâncăm celule, noi oamenii distrugem Tera, noi sfredelim eternitatea, la noi e cheia la supliciu.

Dar mai avem în neștiință, mult timp într-u destrăbălare, vom omorâ încet Planeta în relativitate-amorfă,

Organic, timpul și viteza nu dau formule-n spații mici, așa că, omani, voi rămâneți devoratoareledin corfă.