Satele noastre,

Satele noastre, mai demult suiau pe deal bordeie,

Împletoturi de lemn și lut, cu prispe -n epopee.

Aveam și meșteri pricepuți, înnobilind în scânduri,

Sculpturi din vechile virtuți, credință, rânduri, rînduri.

În micile adăpostiri un spirit punea stemă, în viețuiri de mii de ani,

Popor, steag și emblemă. Destinul micilor țărani ardea flacără vie,

Din bordeiașele de lut ieșea copilărie. 

Azi dăm cimentului puteri în case înălțate,

Ne risipim între averi, în lipsuri de detoate.

În primul rând lipsesc copii, cu țipete celeste,

Ne cântă păsări pe câmpii, dar satul nu mai este.

Adăpostim ciborgi minori le refuzăm Natura,

Că sunt puțini și din erori,  nu-i sensul de de-a dura. 

Curînd ne vom trezi-n comori, lipsind progenitura.